Păcatul originar al jafului

Cînd discutăm despre capitalism, cei mai mulţi dintre noi, aflaţi sub puternica amintire a comunismului românesc, ne gîndim la cuvinte şi trăim stări precum libertate, democraţie, lege, proprietate şi chiar, mai nou, prosperitate. Sîntem îndreptăţiţi să gîndim aşa pentru că noi sîntem cei care colecţionau prin vitrinele sufrageriilor sticle de bere goale, după cum ne fuduleam al naibii de mult cu plasa din material plastic ieftin pe care scria vreo denumire de ţigară. Îmi amintesc anii studenţiei, cînd ne înghesuiam în faţa „shop-ului“ pentru a vedea ce mai este nou, ca şi cum am fi avut vreodată bani sau permisiunea de a cumpăra ceva de acolo. Am perceput, fără să vrem, doar strălucirea capitalismului, ţigările bune, luminile oraşelor, filmele „cu bătaie“ şi, ceea ce mi se părea incredibil atunci, magazinele pline cu mărfuri. Nu reuşeam să înţeleg cum ajung să păstreze rafturile pline, ca şi cum de acolo nu ar cumpăra nimeni niciodată nimic. Acum am aflat că lucrurile sînt mai nuanţate şi că lumea capitalistă are şi o altă faţă. Capitalismul nu este un mod de producţie, aşa cum greşit l-a caracterizat Marx. Nu are la bază o doctrină, o filozofie articulată şi nici nu îşi propune să vîndă iluzii nimănui.

Lumea libertăţii este şi spaţiul unei concurenţe acerbe, al competiţiei, al austerităţii, al recunoaşterii caracterului imuabil al legilor sociale şi economice. Etica şi morala sînt repere individuale şi nu au valoare sau încărcătură economică. De aceea, în afaceri este etic să cumperi la un preţ şi să vinzi la alt preţ, mult mai mare. După cum este, iarăşi, etic să dai bani cu împrumut şi să obţii dobînda, adică o contraprestaţie pentru care nu faci nici un efort (problemă îndelung dezbătută la începuturile capitalismului). Lumea capitalistă este o lume a omului care gîndeşte şi se manifestă raţional. Începînd cu reforma condusă de Martin Luther şi definitivată de Jean Calvin, a face avere nu mai este un păcat. În zilele noastre, este chiar un semn de distincţie. Legea este cea chemată să asigure că averile şi profiturile sînt legitime sau ilegitime, indiferent că este vorba despre firme, persoane sau economii naţionale. Cu toţii ne supunem unui joc raţional, guvernat de lege şi a cărui finalitate o reprezintă nivelul de trai şi satisfacţia cu viaţa. Pe această bază, omul occidental al zilelor noastre s-a schimbat mult, atît în raport cu semenul său din epocile anterioare, dar mai ales în raport cu omul aparţinător altor civilizaţii şi culturi contemporane. Trăim cu certitudine mai mult şi mai bine. Cît de mult ne mai iubeşte Dumnezeu şi cum ne mai raportăm la El viaţa de zi cu zi, gîndul şi fapta, asta este o altă discuţie. Este vorba despre fericire… Ceva mult mai complicat, mai personal, mai intim… Capitalismul are la baza sa păcatul originar al jafului. Este născut din durerile noastre de fiinţă decăzută din graţiile divine, obligată să mănînce de minim trei ori pe zi, să respire în fiecare secundă şi să adune în jurul său mii de nevoi şi interese. La baza lumii moderne se află jaful organizat al Americii, pus la cale de către colonialiştii europeni, deposedarea de pămînturi a ţăranilor din Evul Mediu, dar şi numărul mare de războaie pe care le-am purtat, în căutare de averi.

Am simţit nevoia unei asemenea introduceri într-o discuţie despre bogăţiile României, tocmai pentru a aminti că lucrurile nu sînt chiar simple şi că grădina în care vieţuim este populată cu tot felul de vietăţi. Dacă cineva va putea să ne jefuiască, o va face fără să stea pe gînduri, indiferent că este vorba despre petrol, aur, gaze de şist, gaze, argint, grîu sau forţă de muncă. Totul depinde de poziţia noastră, de inteligenţa noastră şi de măsura în care ne putem pune la adăpost de posibile transferuri de avuţie, mai mult sau mai puţin acoperite de lege. Cel puţin în cazul aurului, „zgomotul“ este infernal şi ascunde în spatele său interese uriaşe. În aceste săptămîni mi-a fost dat să aud şi să citesc cele mai mari dezinformări şi aberaţii. Am aflat că aurul nu ar avea chiar o valoare constantă şi că uneori îi mai şi scade preţul, că cianurile nu ar fi chiar atît de toxice, că firma respectivă – multinaţionala canadiană – este, „săraca“, în regulă cu asumările de responsabilităţi, numai că „miniştrii cei răi“, care au avut mediul în gestiune, nu au dorit să dea avizul, sau că ţara poate pierde mai multe miliarde de dolari dacă nu permite exploatarea, după cum domnul premier deţine dublă personalitate, deci poate vota de două ori în două feluri diferite ş.a.m.d. Oameni politici care, pînă mai ieri, păreau mai „serioşi“, încep să aibă o voce uşor tremurată, devin incoerenţi şi îşi trădează tot: aliaţi, prieteni, dar să sperăm că nu şi ţara. Roşia Montană este un exemplu de manual al neputinţei omului politic român de a fi serios şi în slujba ţării sale. Retrăim vechiul blestem al bogăţiilor cu care ne-a dăruit natura, aşa cum spunea într-o emisiune televizată istoricul Adrian Cioroianu, oferind exemple de scandaluri din istoria recentă, care au reprezentat mari acţiuni de jefuire a ţării. Am auzit, cu această ocazie, cea mai nebunească declaraţie pe care putea să o facă un demnitar român, actualul ministru al Mediului. „Dînsa“ a spus că, dacă Parlamentul României va aproba legea, atunci va da aviz de mediu pentru exploatarea de acolo. Se confundă, în acest fel, dezbaterea şi posibilul vot parlamentar (imposibil, de altfel, în acest caz, al unui contract comercial) cu un aviz pur tehnic, aflat în atribuţiile unor specialişti dintr-un Minister. Dacă un ministru crede că Parlamentul poate da avize de mediu, atunci nu mă miră părerea vecinului meu de la ţară, cum că Parlamentul trebuie să le dea mîncare copiilor săi.

Este o adevărată modă în România ca deciziile mai sensibile pe care ar trebui să le ia oamenii cu funcţii să fie pasate în mod ilegal şi abuziv către organisme colective de dezbatere şi deliberare, care nu iau decizii, ci emit hotărîri. Aşa se face că primarii transmit spre Consiliile locale asemenea „castane fierbinţi“, directorii generali către Consiliile de administraţie şi rectorii către Senatul universităţilor, ca să mă opresc aici cu exemplificarea. Cînd un „deştept“ aflat într-o funcţie de conducere doreşte să se acopere, face această procedură de pasare a răspunderii, forţează votul şi apoi trece liniştit la fapte. La o eventuală întrebare din exterior, răspunde invariabil: „Aşa a decis Senatul“ (Consiliul de administraţie sau, mă rog… după caz, Consiliul local). Este speranţa hoţului că, implicînd cît mai multe persoane, chiar dacă acestea nu au atribuţii legale directe, se va pierde urma hoţiei sale. Dacă Parlamentul este chemat să dea avize de mediu, atunci de ce nu ar fi chemat să legifereze şi un contract comercial între două părţi? Urmează să-i urcăm în autobuz şi să-i ducem la Roşia Montană pentru a vedea „ce greu o duc oamenii de acolo“, după care şedinţa lor zilnică va avea loc în Piaţa Universităţii, în dialog cu protestatarii sau pe ogoarele patriei, pentru că „nici agricultura nu ne este indiferentă“. Este absurd, cineva îşi bate joc cu bună ştiinţă de noi şi de instituţiile care ne reprezintă. Este o combinaţie intolerabilă de populism, rea-voinţă şi politicianism de cea mai joasă speţă.

În legătură cu Roşia Montană rămîn, totuşi, două întrebări. De ce nimeni nu a dat avizul de mediu pînă acum şi de ce această exploatare a celui mai preţios metal – aurul – nu este făcută de o firmă de stat, în beneficiul direct al ţării? Există mai multe răspunsuri la prima întrebare. Cred că nici multinaţionala în discuţie nu s-a gîndit, iniţial, că va trebui să respecte condiţii şi standarde europene de mediu şi mai cred că există, în culisele puterii din România, oameni care au interzis semnarea contractului fără îndeplinirea unor asemenea condiţii şi standarde. Este clar că miniştrii au fost atenţionaţi şi avertizaţi asupra consecinţelor dezastruoase ale unei posibile semnături superficiale. Faptul a fost, din fericire, destul de bine conştientizat, dacă ne gîndim că nu s-a căutat un secretar de stat anonim, ca posibil înlocuitor, aşa cum ştim că este regula. Dacă ne amintim confuzia care domnea în anii ’90 la noi în ţară, ne dăm seama că planul iniţial al multinaţionalei nu era unul greşit. Între timp, lucrurile au mai evoluat şi s-au mai complicat… A doua întrebare mi-a fost adresată de un interlocutor, zilele trecute. Omul credea că mă pricep la economie şi a crezut că îmi adresează o întrebare uşoară. L-am dezamăgit. Am stat puţin pe gînduri şi i-am spus că nu ştiu… Cum să explici folosind nu ştiinţa, ci chiar bunul-simţ elementar, că o firmă care poate exploata sute de tone de aur şi argint a falimentat şi că am fost obligaţi să căutăm un „investitor“ străin pentru acest lucru? Dacă ne uităm cu atenţie la cei care sînt în spatele „investitorului“, vom vedea că există relaţii strînse cu lumea de lobby din patria licuriciului la care cineva se declara conectat. Nu sînt un adept al teoriei conspiraţiei şi, de aceea, mă opresc aici. Oricum, situaţia în care am ajuns este cert că nu are de-a face cu economia, raţionalul şi bunul-simţ. Cineva a dorit să dea un „tun“ în România, considerînd că se poate purta ca într-o ţară bananieră, unde nu mai scuturi bananele, te pui cu tunul pe bananieri, iar dacă localnicii nu sînt cuminţi, le mai distrugi şi plantaţiile alăturate de cocotieri, după care pleci în Insulele Verzi din largul Oceanului Albastru şi gata, ţi se pierde urma, în timp ce indigenii maimuţăriţi, proprietari ai cocotierilor şi bananierilor, stau cu burta goală la soare şi aşteaptă liniştiţi să moară de foame.

Concluzia este că nu trebuie să fim naivi. Mă bucur că societatea civilă reacţionează atît de puternic. Am văzut acolo oameni mult mai conştienţi şi mai îngrijoraţi decît în zona politică, din păcate. Se pare că începem să înţelegem că lumea în care trăim este una a intereselor acerbe, iar capitalismul, în spatele plaselor frumos colorate şi a actriţelor frumoase din filmele „cu bătaie“, ascunde o concurenţă căreia din neatenţie sau rea-credinţă putem, foarte uşor, să-i cădem victime. Dacă cineva va putea, ne va jefui fără să se gîndească că sîntem membri NATO sau că nu ştiu ce calităţi credem noi că mai avem.

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu-Jiu. În 2010 a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică „Brâncuşi“.

Foto: L. Muntean