Noua strategie a Chinei

O discuţie corectă despre conferinţa China – Europa Centrală şi de Est, care a avut loc la noi, ar trebui să înceapă prin a nu ţine cont de situaţia politică a Chinei, şi anume aceea de stat comunist. Mă voi încadra în acest tipar, lăsînd la final consideraţiile de acest gen. Trebuie să spunem, ca un fapt pozitiv, că prin organizarea acestui eveniment, România a fost în centrul atenţiei. China nu este o oarecare ţară a lumii, ci este chiar a doua mare putere economică, după SUA, cu un PIB de 8 trilioane de dolari. America are în prezent un PIB aproape dublu. Evenimentul a fost reuşit, marcînd reorientări atît în politicile economice ale Chinei, cît şi ale ţării noastre. Dar să pornim discuţia despre China. Este de subliniat că această ţară începe, prin liderii săi, să „înveţe“ economie. Strategia sa cea nouă este aceea de a-şi depăşi condiţia de „atelier al lumii“ şi de a deveni un imperiu economic. Să facem puţină istorie. China de azi a fost relansată în economia mondială de relaţia economică privilegiată cu America. Contextul geopolitic complicat al Războiului Rece, dintre America şi URSS, a impus o politică „specială“ de apropiere între America şi China. Este o istorie complicată, o bătălie dusă pe parcursul a mai multor decenii, pe care o descrie la obiect Henry Kissinger în lucrarea sa Despre China (Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2012). În acelaşi timp, Chinei i s-a construit o capcană. S-o explicăm! Este vorba despre dependenţa economică pronunţată de America şi dolarul american. Este un cerc vicios, în care această ţară a fost adusă. Se munceşte mult acolo pentru a onora exporturile pentru piaţa americană. Pentru fiecare bun exportat, chinezii primesc o bucată de hîrtie pe care partenerii lor o tipăresc cu viteză în fabricile de bani ale Băncii centrale americane, şi care se cheamă „dolar“. Guvernul chinez a folosit aceste sume, reîntorcîndu-le în America prin cumpărarea de bonuri de tezaur emise de americani. China împrumută America cu dolari americani. Nimic nu ar fi greşit pînă aici, dacă americanii nu ar practica permanent o politică de depreciere a propriei monede. Una dintre ţintele acestei politici este datoria către China. În termeni reali, aceasta scade în fiecare zi, înregistrînd, datorită inflaţiei şi deprecierilor, randamente foarte slabe. Guvernul şi Banca centrală chineză au protestat în numeroase rînduri, dar fără efect. Nu au nici o putere de a influenţa politica monetară americană. Aşa se face că economia americană îşi asigură resursele pentru dezvoltare şi îşi finanţează programele spaţiale sau alte obiective de investiţii, prin munca asiduă a poporului chinez „prieten“. Este un mod de folosinţă a monedei de hîrtie, un privilegiu al celui care o tipăreşte, pe care americanii îl stăpînesc foarte bine şi pe care îl şi susţin în consecinţă.

Prin ofensiva economică din ultimii ani, China doreşte evadarea din acest blocaj în care este deposedată de muncă şi avuţie. Se reorientează înspre investiţii în economia reală, în multe zone ale planetei, cumpără suprafeţe mari de terenuri, unde îşi propune să facă agricultură, caută plasamente în zona energiei, a metalelor şi a metalelor preţioase şi, în general, a materiilor prime. În acest fel, dolarii sînt „puşi la treabă“ cu randamente mai mari, reale şi, în acelaşi timp, scade dependenţa de economia SUA. Procedînd aşa, ţara tinde să-şi întărească poziţia şi să devină un partener important, de luat în seamă, pentru orice ţară a lumii. Problema este că, în cazul nostru, în orice tip de relaţie comercială trebuie să se respecte normele europene, iar Uniunea a atenţionat în mod expres, şi pe bună dreptate, asupra acestui lucru. Dau un exemplu imaginar. Dacă o autostradă în UE are 30 de metri lăţime, cinci pompe de benzină, şapte refugii şi 1 metru grosime a asfaltului, atunci aşa trebuie construită. Chinezii au probleme cu înţelegerea şi respectarea unor asemenea standarde.

Trecînd la România, trebuie să spun că sînt unul dintre cei care se bucură de schimbarea de strategie în relaţiile economice internaţionale. Am pierdut prea mult timp cu loialităţi rău înţelese. În plus, calculele noastre greşite, dar şi cinismul altora ne-au adus în situaţia, de exemplu, de a plăti ruşilor cel mai scump gaz pe care îl plăteşte o ţară europeană. Este corect să fii loial din punct de vedere militar şi politic, după cum tot atît de corect e să-ţi urmezi interesele din punct de vedere economic. Nivelul investiţiilor directe americane în România, adică pe teritoriul unuia dintre partenerii săi strategici, spune multe despre interesul lor economic, minim pentru noi. De altfel, în lumea liberă, nimeni nu dirijează economia şi nimeni nu face cadouri. Orice prînz costă – spunea Milton Friedman. Totul este o bătălie surdă pentru randamente, competitivităţi, schimb comercial şi valorificare a avantajelor la maximum posibil. Recuperarea Chinei în rol de partener comercial este un eveniment, şi efectele se vor vedea în scurt timp. Chiar dacă nu se va ajunge uşor la cifrele vehiculate, este de aşteptat o creştere a dinamicii schimburilor comerciale şi o valorificare superioară a potenţialului agricol şi de industrie alimentară pe care îl avem. Spun asta pentru că şi schimbul comercial este cel care creează valoare şi poate fi la îndemîna unei economii şi societăţi aşa cum este România. Dau un exemplu. Cu ocazia evenimentului, un chinez aprecia în mod deosebit vinurile româneşti, spunînd că un vin de o asemenea calitate se vinde acolo cu 100 de euro sticla. Piaţa românească nu poate accepta, în mod curent, vinuri mai scumpe de 6-10 euro. Iată ce diferenţă, ce randament uriaş se poate înregistra prin valorificarea comercială la export. De fapt, cei care cunosc istorie ştiu că schimbul comercial şi deschiderea comercială au stat la baza construcţiei lumii moderne. În acelaşi timp, China aduce bani şi creează economie pe orizontală şi pe verticală. Se ţintesc zone de interes cu aport mare de capital şi forţă de muncă. Este de aşteptat o dezvoltare a industriilor conexe, dintre care industria alimentară va avea cel mai mult de cîştigat. Este încurajator să auzi cum premierul chinez a folosit expresia „daţi-ne cîtă carne de porc aveţi“, într-o ţară care a fost sancţionată de către UE cu interzicerea exporturilor de carne de porc pentru o perioadă nedrept de lungă.

Cu ocazia acestei manifestări, s-au înregistrat multă regie, mult simbolism şi mult entuziasm. Or, economiştii, nici cînd merele sînt în traistă, nu au voie să fie entuziaşti. Entuziasm total a fost mai ales în tabăra nostalgicilor vremurilor trecute. Spaţiul privat şi o parte a spaţiului public au fost inundate de formule de genul: „China ne salvează“, „tot chinezii sînt cu noi“ sau „tot la mîna chinezilor am ajuns“. Nu înţeleg asemenea stări euforice. China nu a venit să ne facă cadouri. A trecut vremea sprijinului tovărăşesc. A venit să-şi caute pieţe pentru valorificarea sigură şi cu randamente pozitive a unui capital pe care l-a făcut şi din fabricarea de ascuţitori şi gume de şters. Nu era cazul să dăm frîu nostalgiilor comunistoide, pentru simplul motiv că această ţară nu ne mai este de mult un model politic.

În final, deschizînd discuţia politică, trebuie să amintim că această ţară rămîne un stat comunist. În delegaţia numeroasă, doar cîţiva dintre membri reprezentau mediul de afaceri privat. Aici, China are o mare problemă, o mare contradicţie, de a cărei rezolvare depinde viitorul său. Distincţia esenţială dintre capitalism şi socialism este dată de modul în care organizarea economică şi socială îşi propune să răspundă la întrebări fundamentale ale economiei ca ştiinţă, şi anume: ce bunuri trebuie produse şi în ce cantitate? Cum să fie produse aceste bunuri? Pentru cine sînt produse aceste bunuri? Thierry de Monthbrial spune că „aceste trei întrebări primesc răspunsuri diferite în funcţie de natura sistemului economic“ (Acţiunea şi sistemul lumii, Editura Expert, 2003, pp. 224-225). La rîndul său, Friedrich Hayek vorbeşte despre „cine ce primeşte, cînd şi cum“ (Drumul către servitute, Humanitas, 1997, p. 127). Aceasta este problema fundamentală a oricărei guvernări. Nici un stat socialist al lumii nu a reuşit să rezolve, în termenii egalităţii clamate de socialism, problema repartiţiei egale şi a asigurării unei eficienţe economice superioare. Deşi nu a trecut mult timp de cînd au deschis o întrecere socialistă pentru omorîrea vrăbiilor care le mîncau recoltele, urmînd ca apoi să fie invadaţi de insecte, chinezii sînt acum altceva. Drumul pe care sînt aşezaţi şi pe care ei îl numesc „al reformelor“ pare a fi unul spre democratizare. Au un înţeles aparte asupra timpului şi a poziţionării umane în raport cu istoria. Este vorba despre altă cultură, cu alte înţelesuri, mult diferite, asupra lumii. Şi totuşi, istoria şi ştiinţele sociale ne învaţă că, dincolo de oameni şi culturi, evoluţiile sociale se subsumează unor tendinţe generale şi perene, care se cheamă „legi“. Să ajungă China în capitalism? Pînă la final, „alternativa este următoarea: atît opţiunea cît şi riscul rămîn în sarcina individului, fie el scutit de amîndouă“ (Friedrich Hayek, Drumul către servitute, p. 147). Cale de mijloc nu există. Este posibil… Într-un timp şi într-un înţeles numai de ei ştiut…

În legătură cu simbolistica acestei vizite, am observat că, la sosire, delegaţia chineză a coborît dintr-un superb Boeing 747, produs de industria aeronautică americană. Spre dezamăgirea „chinologilor“ de profesie, la plecare, chinezii urcă în acelaşi avion. Cîtă gumă de şters, creioane şi ascuţitori trebuie să fi exportat muncitorii ăia care dorm în fabrici, pe sub utilaje, pentru a cumpăra un asemenea avion? Şi de ce nu îl imită? Sau l-au imitat şi deja s-a prăbuşit? Cîtă dreptate a avut Henry Kissinger…

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu-Jiu. În 2010 a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică „Brâncuşi“.