Preţul căderii Zidului

Keynes spunea că studiul economiei nu pare să reclame înzestrări deosebite, aceasta fiind o ramură destul de uşoară în raport cu filozofia sau ştiinţele pure. „Materie uşoară, în care, însă, foarte puţini excelează!“ (citat din J.M. Keynes – vezi Robert Heilbroner, Filosofii lucrurilor pămînteşti, Humanitas, 1994, p. 309). Însă – adaugă Keynes – un bun economist trebuie, totuşi, să posede o gamă largă de înzestrări. Trebuie să aibă cunoştinţe de istorie, matematică şi chiar să fie un bun politician. „Trebuie să studieze prezentul în lumina trecutului, pentru scopuri situate în viitor“ (p. 310). De-a lungul timpului, au existat multe încercări de a explica crizele şi ciclicitatea economică. Stanley Jevons a dat chiar vina pe petele de pe soare, iar un premier năstruşnic al României a dat vina pe opoziţie. Propun, de aceea, să ne ridicăm puţin deasupra zilei de azi şi, de la o mică înălţime, să privim faptele şi evenimentele pentru a încerca să găsim adevăratele cauze şi înlănţuiri de fapte care au dus la apariţia acestei crize. Poate, aşa, nu vom mai fi atît de panicaţi şi nu vom mai ajunge să punem în discuţie elemente fundamentale ale vieţii şi ale lumii pe care, cu efort, le-am edificat în sute şi mii de ani, cum sînt libertatea politică şi economică, cu efectul său cel mai vizibil – prosperitatea şi satisfacţia în viaţă. Demersul este gîndit în cheia unui ciclu lung economic de tip Kondratiev, teorie în care cred şi care are o puternică susţinere în evoluţia economică şi socială din ultimele sute de ani. Teoria despre care discutăm ne spune că un asemenea ciclu lung se desfăşoară într-o perioadă de 40-60 de ani şi se finalizează cu o criză structurală, profundă. Economia şi societatea îşi revin din aceste crize într-o nouă paradigmă, bazată pe noi descoperiri ştiinţifice şi tehnice. După fiecare asemenea criză, lumea a arătat altfel, datorită descoperirii automobilului, petrochimiei, comunicaţiilor la mare distanţă ş.a.m.d. Cum ultima criză structurală, cea din 2008, a început în America, ne vom referi în primul rînd la această ţară, ca o recunoaştere a rolului său aparte în acest ultim ciclu, 1950-2008.

După 1950, lumea şi America au început să arate altfel. Dolarul şi economia americană se aflau în prim-planul relaţiilor comerciale şi economice internaţionale. Începea o perioadă de maxim avînt economic, în care visul lui Keynes, al pietrelor transformate în pîine, începea să prindă contur. Şi, într-adevăr, cu dolari s-au reconstruit Europa şi Asia îndepărtată. Încet, dar sigur, America se aşază solid pe aceste două „picioare“ – geopolitice şi strategice. Folosinţa, prin expansiune, a banului, în general, şi a dolarului, în special, avea să continue pe tot parcursul secolului al XX-lea. Cea mai mare îngrijorare era legată de posibilitatea izbucnirii unui nou război nuclear, devastator. De aceea, deceniul 7 avea să fie cunoscut ca perioada Flower Power. Tinerii americani erau îngrijoraţi de ceea ce se întîmplă în jurul lor şi au oferit militarismului american o soluţie – folosirea florilor în loc de arme. Şi efectele în timp se va vedea că vor fi conforme. America va căuta alte soluţii pentru afirmarea puterii sale. Cea mai importantă va fi strălucirea. Cu timpul, zeci de state ale lumii vor trece la sistemul politic al libertăţilor, convinse nu de armele, ci de strălucirea Americii.

Perioada Flower Power i-a învăţat pe americani – aşa cum spuneam – că adevărata putere nu se cîştigă numai cu arma în mînă şi că trebuie să fie căutate alte soluţii pentru afirmarea supremaţiei. Şi, sub această presiune, se va naşte un nou concept – acela de soft power, mult vehiculat azi de către geopoliticieni. Nu există, probabil, în istoria omenirii, o generaţie tînără a vreunei ţări care să fi manifestat cu atîta putere împotriva unui război, aşa cum au făcut-o tinerii americani împotriva războiului din Vietnam. Dorinţa de pace şi presiunea pentru afirmarea deplină a libertăţii nu s-au manifestat niciodată cu atîta putere (poate doar în fostele state socialiste, la căderea comunismului), aşa cum s-a văzut la Woodstock. Organizatorii şi-au dorit „trei zile de muzică şi pace“ şi au obţinut un uriaş simbol al păcii şi al libertăţii. Cu o noapte înainte de începerea festivalului, dîndu-şi seama de numărul mare de participanţi, au pus să se taie gardurile care împrejmuiau zona, într-un gest, repetat apoi, cu altă ocazie, pe care o vom evoca în final. Firma care a tăiat gardurile s-a chemat UAW/MF (în engleză: Up Against the Wall Motherfuckers). De altfel, motivul căderii şi al desfiinţării zidurilor va prinde rădăcini. Să ne amintim doar clipul unei melodii a epocii, a formaţiei Pink Floyd, vizualizat ca un dans al ciocanelor – de neuitat... La Woodstock au venit un milion de oameni şi alte trei sferturi de milion au fost nevoiţi să facă drumul întors. Au cîntat pentru pace şi libertăţi Joan Baez, Santana, Janis Joplin, The Who, Joe Cocker, Jimi Hendrix şi mulţi, mulţi alţii... Imaginile cu tinerii participanţi sînt unice şi edificatoare. Mişcarea hippie se va desprinde, tot atunci, ca o formă extremă de protest împotriva oricărei urme de civilizaţie.

În deceniul următor, tinerii în c... gol de la Woodstock îşi vor aşeza această parte a corpului pe fotoliile înalte ale administraţiei, armatei, serviciilor secrete, politicii şi economiei americane. Ei vor conduce, în anii ’80, ministere, companii, firme naţionale şi transnaţionale. Nu întîmplător, deceniul acesta este unul al maximei deschideri şi generozităţi. Prin simbolul dărîmării zidurilor, America se transformă, dintr-o putere închisă, hard, mereu pregătită de război, într-una deschisă, cu o diplomaţie în permanentă ofensivă, în sprijinul libertăţilor. În acelaşi timp, nu ezită să-l bombardeze pe Gaddafi, în timp ce Europa îi făcea curte. Din punct de vedere politic, acest deceniu va sta sub semnul republicanismului conservator şi al lui Ronald Reagan. Pe baza programului său politic, economia este profund liberalizată. Începe marele dans al dolarului american. Scăderea impozitelor şi reducerea, la cote joase, a dobînzilor bancare au încurajat efortul investiţional. Se naşte o nouă doctrină economică – aceea a economiei ofertei, care împinge lumea către consum. Consumatorul – omul liber, aflat în căutarea libertăţii şi a oportunităţilor – este personajul principal al epocii. Visul frumos al liberalismului clasic, început cu Adam Smith, devenea fapt cotidian. În anii ’80, America şi lumea capitalistă strălucesc. Ţara aproape că îşi dublează populaţia, în intervalul 1960-2010, de la 180 la 310 milioane de locuitori. PIB-ul creşte uluitor, de 30 de ori, de la 0,5 trilioane de dolari, în 1960, la 15 trilioane de dolari în 2010. În aceeaşi perioadă, speranţa medie de viaţă a unui american creşte de la 70 la 80 de ani (vezi Université de Sherbrooke, Perspective Monde – SUA, www.perspective.usherbrooke.ca). Pentru aceşti oameni, a avea în familie patru generaţii, pînă la strănepoţi, devine un fapt obişnuit al unei vieţi lungi.

Anii ’80 au însemnat nu numai frumuseţea muzicii disco, ci şi cea mai înaltă rată de creştere a PIB. Venea vîntul schimbării (ce melodie au Scorpions! – „Wind of Change“). În 1984, PIB-ul Americii a crescut cu 7% (www.perspective.usherbrooke.ca). Acesta a fost vîrful ciclului Kondratiev, despre care discutăm. Politicile liberale îşi făceau efectul. Economiştii ofertei, în frunte cu Laffer, aveau dreptate, oamenii sînt fiinţe raţionale şi, deci, firmele şi indivizii au comportamente raţionale. Pieţele şi pieţele financiare devin zeii economiei globale. Revoluţia conservatoare din SUA va fi susţinută şi de Partidul Conservator din Marea Britanie, prin Margaret Thatcher. Într-o lume fără ziduri, în care tot mai multe state aderă la normele de comerţ liber, capitalismul se afirmă ca alternativa cîştigătoare. Cînd a încercat un minimum de reforme, URSS s-a prăbuşit sub propria neputinţă. Era un proiect de lume eşuat, încremenit în frig, întuneric şi lipsuri. Engels a avut dreptate cînd a atenţionat, în mod voalat, cu mult timp în urmă, în Anti-Dühring, citînd un autor al vremii, că „trei mari piedici stăteau, după părerea sa, înainte de toate, în calea reformei sociale: proprietatea privată, religia şi forma existentă a căsătoriei“ (K. Marx, F. Engels, Opere, vol. 20, Anti-Dühring, Editura Politică, 1964, p. 260). Comunismul nu a putut trece peste aceste obstacole, cu tot setul de operaţii pe care liderii săi au crezut că le pot face pe creierul uman. Omul aşa a fost creat şi aşa a rămas, trecînd, iată, zîmbind – aşa cum le plăcea liderilor săi să spună – peste o epocă şi peste cea mai mare utopie creată vreodată.

Ca optzecist convins, spun că datorăm mult generaţiei Woodstock. Numai ei ar fi putut imagina o lume în care comunismul să cadă fără să se audă un foc de armă. Este vorba, aici, de un efect maxim al unui context politic, economic şi societal pe care l-a descris, atunci, John Lennon: „I’m dreamer but I’m not the only one.“

Spre finalul acestui ciclu Kondratiev, lumea a intrat în secolul XXI şi s-a schimbat mult. Potenţialitatea izbucnirii unui război planetar pe motive de doctrină politică diferită este mult scăzută. Arma care este moneda a evitat folosirea celorlalte arme – cele nucleare. Numai că, aşa cum este şi firesc, are şi ea neajunsurile sale – minore, în comparaţie cu celelalte. Criza din 2008 încheie un ciclu spectaculos în istoria omenirii, un ciclu care a stat sub semnul dărîmării blestematelor de ziduri şi pe parcursul căruia pare să se cristalizeze un drum comun al omenirii, spre cîteva valori comune, între care regină este libertatea.

Amintesc, în încheiere, cuvintele preşedintelui Reagan, rostite în 12 iunie 1987, la Zidul Berlinului: „General Secretary Gorbachev, if you seek peace, if you seek prosperity for the Soviet Union and Eastern Europe, if you seek liberalization, come here to this gate, Mr. Gorbachev, tear down this wall!“

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. În 2010, a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică Brâncuşi.

Foto L. Muntean