Foamea ca destin colectiv

Publicat în Dilema Veche nr. 539 din 12-18 iunie 2014
Foamea ca destin colectiv jpeg

Se vorbea, cel mai adesea în şoaptă, că lumea asta a lor, socialismul, ar fi fost adusă în România din afară şi că ar fi fost impusă cu forţa şi cu preţul unui număr foarte mare de victime omeneşti. Se vorbea despre puşcării în care s-a suferit mult şi chiar despre o rezistenţă armată la comunism. Întîmplările povestite aveau, însă, un aer fantastic, în care faptele reale se combinau cu legende şi fapte mitice de eroism. Din această cauză nu le mai credea nimeni, mai ales că oamenii ultimelor decenii aparţineau unei generaţii noi, care nu a trăit pe viu istoriile respective. Se mulţumeau să-şi manifeste opoziţia faţă de comunism, nu protestînd în stradă, ci spunînd bancuri imbecile despre inadecvările sale de fiecare clipă la spiritul uman şi despre familia de conducători faţă de care poporul nutrea un sentiment amestecat de ură cu invidie. Bancul prost ajunsese o formă de rezistenţă. Spuneau bancuri cu voluptate şi cu iluzia că, iată, ei pot să-şi manifeste cumva libertatea şi împotrivirea faţă de regim. În fapt, asta nu însemna nimic, dincolo poate de o reconfirmare a fricii, a laşităţii şi a complicităţii generalizate.

Cea mai mare problemă a lor era foamea. Nimeni nu ştia ce se întîmplă, dar socialismul victorios construise magazine, numai că rafturile acestora erau în totalitate goale. Nimic de mîncare în „alimentarele“ de pe întreg cuprinsul ţării. Din această cauză, a avea ceva în frigider ţinea de noroc, poziţie socială sau de sănătatea şi puterea de muncă a părinţilor de la „ţară“. Cu cît te aflai mai aproape de partid, adică de poziţia de slugă a regimului, cu atît o duceai mai bine. „Tovarăşii“ aveau la dispoziţie gospodării de partid, ferme agricole şi magazine speciale unde se găseau salam, pîine la discreţie şi de sărbători se putea cumpăra „un kil“ de portocale. Dacă doreau ceva dintr-un magazin obişnuit, intrau prin spate, arătau legitimaţia de securist sau comunist şi obţineau ceea ce doreau. Poporul muncitor nu beneficia de aşa ceva. Pentru a putea cumpăra ceva de mîncare, îşi rezerva timp spre a pîndi „alimentarele“ şi a le vizita în momentul în care primeau marfă. Se întîmpla asta pentru că niciodată alimentele nu rămîneau în stoc, pe rafturi. Pentru a putea cumpăra un amărît de borcan de iaurt sau o sticlă cu lapte, se aşezau la coadă începînd cu ora 3 sau 4 dimineaţa. În ultimul timp, descoperiseră o soluţie care-i ajuta foarte mult. Aşezau plasele cu sticle goale una în spatele celeilalte, în ordinea sosirii, iar posesorii lor stăteau pe trotuar sau în casa scării şi dormeau. Era un peisaj sinistru, cu plase încremenite, aşteptînd cuminţi la coadă să vină laptele. Cei care locuiau aproape de „centrul“ cu lapte mergeau chiar înapoi acasă şi mai dormeau o oră sau două, pînă cînd îi trezea zgomotul maşinii cu lapte. „Du-te, mă, că a venit laptele!“ se auzea vocea soţiei, care nici ea nu dormea prea bine, în aşteptarea maşinii. Nu aveai voie să cumperi oricît lapte sau pîine ai fi dorit. Erau raţionalizate de către vînzători sau organele de stat şi nici nu merita să încerci să ceri mai mult decît o sticlă sau două de familie şi o jumătate de pîine de om.

Şi dimineaţa, dar mai ales după-amiaza, oraşul era plin de oameni care se plimbau cu o plasă goală în mînă. Era un spectacol halucinant, în care fuga era accelerată la propriu de spectrul neplăcut de a te întoarce acasă cu plasa goală. Asta însemna că în următoarele zile nu aveai ce să pui pe masă de mîncare. Adulţii mai puteau înţelege situaţia, dar copiii trebuiau să mănînce. Din această cauză, în momentul în care venea marfă la o „alimentară“, se forma brusc o coadă lungă de oameni neliniştiţi, al căror comportament oferea tabloul jalnic al unei turme înfometate. Acei oameni nu mai erau de mult oameni. Rareori se întîmpla să-şi respecte ordinea de sosire la magazin. Se îmbulzeau, pur şi simplu, spre intrarea în magazin, punînd o presiune de turmă dezorganizată şi înfometată asupra vitrinelor. Se auzeau ţipete şi înjurături. Singurul lor gînd era acela că trebuie să mai „prindă“ şi ei ceva. Timpul pînă la descărcarea mărfii dura secole. Admirau bucăţile de salam cu jind, dar şi speriaţi că, din cauza hoţilor de vînzători, s-ar putea ca marfa să fie dosită sau să dispară prin spate. Atunci cînd se deschideau uşile magazinului şi începea vînzarea, lumea se dezlănţuia. Oamenii alergau drept spre punctul de vînzare, călcîndu-se în picioare. Copiii din braţele femeilor începeau să plîngă, iar mamele lor îi ţineau strîns în braţe, de teama de a nu-i pierde în mulţimea scăpată de sub control. Ţipau unii la alţii şi cu toţii la vînzătoare să dea o cantitate mai mică ca să ajungă la toată lumea. Spuneau asta din instinct, pentru că nimeni nu ştia cu adevărat ce cantitate de marfă a sosit şi pînă la care nivel al cozii o să ajungă. Totul era o mare de mîini agitate, ridicate deasupra capului, care ţineau strîns plasa şi o sumă de bani. Vînzătorii alegeau grăbiţi o mînă şi o plasă, cu gîndul că ce bine ar fi dacă toate acestea s-ar sfîrşi mai repede. Marfa era cîntărită grăbit şi aproximativ, şi era pusă în plasă împreună cu restul de bani. Cel care primea marfa şi restul îşi făcea loc cu greu prin mulţime spre ieşire, fiind fericit că, iată, el „a prins“ ceva. Erau răvăşiţi, înghiontiţi şi chiar cu hainele rupte, dar mulţumiţi că ziua nu era pierdută şi reuşiseră să cumpere ceva. Nu ştiau nimic despre calitate, pentru că nimeni nu avea timp să se gîndească la aşa ceva. Cînd marfa se termina, vînzătorii strigau cît îi ţineau plămînii că nu mai au, gata. Dezamăgirea celor care nu apucaseră nimic era foarte mare. Pur şi simplu, aproape că plîngeau gîndindu-se la ocazia ratată şi la ceea ce ar fi trebuit să facă şi nu au făcut pentru a nu pleca acasă cu plasa goală.

Fericiţii cumpărători ai unei bucăţi de carne sau de salam mergeau spre casă agale. Din cînd în cînd, îşi atingeau plasa într-un fel anume, ca şi cum ar fi încercat să se convingă că marfa este acolo şi nu le-a luat-o nimeni între timp. Se gîndeau la ce mulţumiţi vor fi copiii lor sau ceilalţi din familie, cînd vor duce salamul acasă. Cei care reuşeau asta mereu căpătaseră renumele de oameni descurcăreţi, care pot face rost de tot felul de lucruri ce se găseau sau nu se găseau în magazine. A nu fi descurcăreţ era o mare problemă, mai ales pentru soţul care trebuia să-şi întreţină familia. El avea mereu parte de reproşuri şi trebuia să facă ceva pentru îndreptarea situaţiei. Din acest motiv, meseria de vînzător la asemenea magazine era ceva ce şi-ar fi dorit oricine. Ei erau adevăraţii boieri ai epocii. Prietenia lor era ceva rar şi foarte căutat. Cei mai mulţi dintre noi explicau existenţa salamului în frigider spunînd că sînt prieteni cu cineva de acolo, dar evitau să spună numele, de teamă că vor pierde relaţia. Vînzătorii de alimente au strîns averi uriaşe din vînzarea unor asemenea produse „pe sub mînă“, adică la negru. Cele mai multe asemenea averi au fost apoi investite în fabrici şi uzine pe care le-au falimentat rapid. A fi industriaş era o poziţie mai dificilă decît cea de comerciant sau coafeză.

Socialismul a sfîrşit în foame, întuneric, mizerie şi lipsuri. Scena pe care am evocat-o se repeta zilnic în orice oraş dintr-o ţară care nu mai contenea să se laude cît de bogată şi frumoasă e. Este bine să ne reamintim, şi în speranţa de a nu uita, dar şi pentru că, încet-încet, se produce un schimb de generaţii, apar oameni tineri, care nu-şi pot imagina şi nici nu cred că aşa ceva a fost posibil. Da, a fost posibil! De asemenea, adresez aceste rînduri tinerilor mei studenţi, care vin din familiile lor, dominaţi de educaţia pe bază de clişee, pe care o datorează părinţilor lor. Două dintre ele afirmă că „era mai bine pe timpul lui Ceauşescu“ şi că „nimeni nu a murit de foame“. A fost incomparabil mai greu să trăieşti într-o lume fără posibilitatea de a alege, iar moartea prin foame nu este una bruscă. De foame se moare încet, în fiecare clipă, zilnic. Dacă am studia cu atenţie modul în care s-au hrănit oamenii în timpul socialismului, am putea spune că s-a murit de foame. Sigur, veţi spune că şi azi există oameni care au probleme de toate felurile, inclusiv de ordin material. Numai că foamea ca destin colectiv, foamea generalizată, chiar şi pentru omul harnic, care avea bani în buzunar, numai socialismul a experimentat-o. Discutăm despre o formă perversă de situaţie economică în care nu lipseau banii, ci mărfurile din magazine. A fost o inflaţie ascunsă de penurie, care a subminat echilibrul economic şi social în ansamblu. Socialismul a fost o lume închisă, măcinată de stagnare, foame generalizată, tăcere şi complicităţi criminale.

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. În 2010, a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică „Brâncuşi“.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Tatăl care și-a violat fiul cu retard mental: „Trebuie să aibă și el viaţă sexuală. Nu poate rămâne virgin”
Motivarea hotărârii prin care bărbatul din Zlatna a fost condamnat la 12 ani de închisoare pentru două infracţiuni de viol, victima fiind fiul său cu retard mental, arată o situație cutremurătoare
image
image
Când au elevii vacanță în februarie, în funcție de județ. Harta cu toate informațiile
La decizia inspectoratelor şcolare judeţene şi al municipiului Bucureşti, următoarea vacanţă a elevilor, de o săptămână, va fi programată undeva în perioada 6 - 26 februarie, dar nu pentru toată lumea la fel.

HIstoria.ro

image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Din culisele Operațiunii Marte
În istoria războiului sovieto-german, nume ca „Moscova”, „Stalingrad”, „Kursk”, „Belarus” sau „Berlin” evocă mari victorii sovietice.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.