Foamea ca destin colectiv
Se vorbea, cel mai adesea în şoaptă, că lumea asta a lor, socialismul, ar fi fost adusă în România din afară şi că ar fi fost impusă cu forţa şi cu preţul unui număr foarte mare de victime omeneşti. Se vorbea despre puşcării în care s-a suferit mult şi chiar despre o rezistenţă armată la comunism. Întîmplările povestite aveau, însă, un aer fantastic, în care faptele reale se combinau cu legende şi fapte mitice de eroism. Din această cauză nu le mai credea nimeni, mai ales că oamenii ultimelor decenii aparţineau unei generaţii noi, care nu a trăit pe viu istoriile respective. Se mulţumeau să-şi manifeste opoziţia faţă de comunism, nu protestînd în stradă, ci spunînd bancuri imbecile despre inadecvările sale de fiecare clipă la spiritul uman şi despre familia de conducători faţă de care poporul nutrea un sentiment amestecat de ură cu invidie. Bancul prost ajunsese o formă de rezistenţă. Spuneau bancuri cu voluptate şi cu iluzia că, iată, ei pot să-şi manifeste cumva libertatea şi împotrivirea faţă de regim. În fapt, asta nu însemna nimic, dincolo poate de o reconfirmare a fricii, a laşităţii şi a complicităţii generalizate.
Cea mai mare problemă a lor era foamea. Nimeni nu ştia ce se întîmplă, dar socialismul victorios construise magazine, numai că rafturile acestora erau în totalitate goale. Nimic de mîncare în „alimentarele“ de pe întreg cuprinsul ţării. Din această cauză, a avea ceva în frigider ţinea de noroc, poziţie socială sau de sănătatea şi puterea de muncă a părinţilor de la „ţară“. Cu cît te aflai mai aproape de partid, adică de poziţia de slugă a regimului, cu atît o duceai mai bine. „Tovarăşii“ aveau la dispoziţie gospodării de partid, ferme agricole şi magazine speciale unde se găseau salam, pîine la discreţie şi de sărbători se putea cumpăra „un kil“ de portocale. Dacă doreau ceva dintr-un magazin obişnuit, intrau prin spate, arătau legitimaţia de securist sau comunist şi obţineau ceea ce doreau. Poporul muncitor nu beneficia de aşa ceva. Pentru a putea cumpăra ceva de mîncare, îşi rezerva timp spre a pîndi „alimentarele“ şi a le vizita în momentul în care primeau marfă. Se întîmpla asta pentru că niciodată alimentele nu rămîneau în stoc, pe rafturi. Pentru a putea cumpăra un amărît de borcan de iaurt sau o sticlă cu lapte, se aşezau la coadă începînd cu ora 3 sau 4 dimineaţa. În ultimul timp, descoperiseră o soluţie care-i ajuta foarte mult. Aşezau plasele cu sticle goale una în spatele celeilalte, în ordinea sosirii, iar posesorii lor stăteau pe trotuar sau în casa scării şi dormeau. Era un peisaj sinistru, cu plase încremenite, aşteptînd cuminţi la coadă să vină laptele. Cei care locuiau aproape de „centrul“ cu lapte mergeau chiar înapoi acasă şi mai dormeau o oră sau două, pînă cînd îi trezea zgomotul maşinii cu lapte. „Du-te, mă, că a venit laptele!“ se auzea vocea soţiei, care nici ea nu dormea prea bine, în aşteptarea maşinii. Nu aveai voie să cumperi oricît lapte sau pîine ai fi dorit. Erau raţionalizate de către vînzători sau organele de stat şi nici nu merita să încerci să ceri mai mult decît o sticlă sau două de familie şi o jumătate de pîine de om.
Şi dimineaţa, dar mai ales după-amiaza, oraşul era plin de oameni care se plimbau cu o plasă goală în mînă. Era un spectacol halucinant, în care fuga era accelerată la propriu de spectrul neplăcut de a te întoarce acasă cu plasa goală. Asta însemna că în următoarele zile nu aveai ce să pui pe masă de mîncare. Adulţii mai puteau înţelege situaţia, dar copiii trebuiau să mănînce. Din această cauză, în momentul în care venea marfă la o „alimentară“, se forma brusc o coadă lungă de oameni neliniştiţi, al căror comportament oferea tabloul jalnic al unei turme înfometate. Acei oameni nu mai erau de mult oameni. Rareori se întîmpla să-şi respecte ordinea de sosire la magazin. Se îmbulzeau, pur şi simplu, spre intrarea în magazin, punînd o presiune de turmă dezorganizată şi înfometată asupra vitrinelor. Se auzeau ţipete şi înjurături. Singurul lor gînd era acela că trebuie să mai „prindă“ şi ei ceva. Timpul pînă la descărcarea mărfii dura secole. Admirau bucăţile de salam cu jind, dar şi speriaţi că, din cauza hoţilor de vînzători, s-ar putea ca marfa să fie dosită sau să dispară prin spate. Atunci cînd se deschideau uşile magazinului şi începea vînzarea, lumea se dezlănţuia. Oamenii alergau drept spre punctul de vînzare, călcîndu-se în picioare. Copiii din braţele femeilor începeau să plîngă, iar mamele lor îi ţineau strîns în braţe, de teama de a nu-i pierde în mulţimea scăpată de sub control. Ţipau unii la alţii şi cu toţii la vînzătoare să dea o cantitate mai mică ca să ajungă la toată lumea. Spuneau asta din instinct, pentru că nimeni nu ştia cu adevărat ce cantitate de marfă a sosit şi pînă la care nivel al cozii o să ajungă. Totul era o mare de mîini agitate, ridicate deasupra capului, care ţineau strîns plasa şi o sumă de bani. Vînzătorii alegeau grăbiţi o mînă şi o plasă, cu gîndul că ce bine ar fi dacă toate acestea s-ar sfîrşi mai repede. Marfa era cîntărită grăbit şi aproximativ, şi era pusă în plasă împreună cu restul de bani. Cel care primea marfa şi restul îşi făcea loc cu greu prin mulţime spre ieşire, fiind fericit că, iată, el „a prins“ ceva. Erau răvăşiţi, înghiontiţi şi chiar cu hainele rupte, dar mulţumiţi că ziua nu era pierdută şi reuşiseră să cumpere ceva. Nu ştiau nimic despre calitate, pentru că nimeni nu avea timp să se gîndească la aşa ceva. Cînd marfa se termina, vînzătorii strigau cît îi ţineau plămînii că nu mai au, gata. Dezamăgirea celor care nu apucaseră nimic era foarte mare. Pur şi simplu, aproape că plîngeau gîndindu-se la ocazia ratată şi la ceea ce ar fi trebuit să facă şi nu au făcut pentru a nu pleca acasă cu plasa goală.
Fericiţii cumpărători ai unei bucăţi de carne sau de salam mergeau spre casă agale. Din cînd în cînd, îşi atingeau plasa într-un fel anume, ca şi cum ar fi încercat să se convingă că marfa este acolo şi nu le-a luat-o nimeni între timp. Se gîndeau la ce mulţumiţi vor fi copiii lor sau ceilalţi din familie, cînd vor duce salamul acasă. Cei care reuşeau asta mereu căpătaseră renumele de oameni descurcăreţi, care pot face rost de tot felul de lucruri ce se găseau sau nu se găseau în magazine. A nu fi descurcăreţ era o mare problemă, mai ales pentru soţul care trebuia să-şi întreţină familia. El avea mereu parte de reproşuri şi trebuia să facă ceva pentru îndreptarea situaţiei. Din acest motiv, meseria de vînzător la asemenea magazine era ceva ce şi-ar fi dorit oricine. Ei erau adevăraţii boieri ai epocii. Prietenia lor era ceva rar şi foarte căutat. Cei mai mulţi dintre noi explicau existenţa salamului în frigider spunînd că sînt prieteni cu cineva de acolo, dar evitau să spună numele, de teamă că vor pierde relaţia. Vînzătorii de alimente au strîns averi uriaşe din vînzarea unor asemenea produse „pe sub mînă“, adică la negru. Cele mai multe asemenea averi au fost apoi investite în fabrici şi uzine pe care le-au falimentat rapid. A fi industriaş era o poziţie mai dificilă decît cea de comerciant sau coafeză.
Socialismul a sfîrşit în foame, întuneric, mizerie şi lipsuri. Scena pe care am evocat-o se repeta zilnic în orice oraş dintr-o ţară care nu mai contenea să se laude cît de bogată şi frumoasă e. Este bine să ne reamintim, şi în speranţa de a nu uita, dar şi pentru că, încet-încet, se produce un schimb de generaţii, apar oameni tineri, care nu-şi pot imagina şi nici nu cred că aşa ceva a fost posibil. Da, a fost posibil! De asemenea, adresez aceste rînduri tinerilor mei studenţi, care vin din familiile lor, dominaţi de educaţia pe bază de clişee, pe care o datorează părinţilor lor. Două dintre ele afirmă că „era mai bine pe timpul lui Ceauşescu“ şi că „nimeni nu a murit de foame“. A fost incomparabil mai greu să trăieşti într-o lume fără posibilitatea de a alege, iar moartea prin foame nu este una bruscă. De foame se moare încet, în fiecare clipă, zilnic. Dacă am studia cu atenţie modul în care s-au hrănit oamenii în timpul socialismului, am putea spune că s-a murit de foame. Sigur, veţi spune că şi azi există oameni care au probleme de toate felurile, inclusiv de ordin material. Numai că foamea ca destin colectiv, foamea generalizată, chiar şi pentru omul harnic, care avea bani în buzunar, numai socialismul a experimentat-o. Discutăm despre o formă perversă de situaţie economică în care nu lipseau banii, ci mărfurile din magazine. A fost o inflaţie ascunsă de penurie, care a subminat echilibrul economic şi social în ansamblu. Socialismul a fost o lume închisă, măcinată de stagnare, foame generalizată, tăcere şi complicităţi criminale.
Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. În 2010, a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică „Brâncuşi“.