Una dintre obsesiile sociologilor şi, în general, a realizatorilor de sondaje de la noi este aceea de a ne întreba dacă sîntem mulţumiţi de direcţia în care se îndreaptă ţara. Răspunsul este acelaşi de fiecare dată. Cu o constanţă enervantă şi în procente mari, populaţia îşi manifestă dezacordul pentru ceea ce se întîmplă în jurul său.
Îl văd pe stradă, la serviciu, în maşină sau, pur şi simplu, plimbîndu-şi copiii sau nepoţii prin parc. Îl cunosc bine pentru că am trăit mereu alături de el, împreună cu el. Este născut „la ţară“ şi se laudă acum cu asta ori de cîte ori vine vorba despre originile sale, mai ales de cînd a auzit el de unul care a zis că veşnicia s-a născut la sat.
De fiecare dată cînd mă gîndesc la protestele intense care au însoţit această criză economică, revăd, în memorie, atitudinea plină de surpriză a unei studente americane care, aflată într-o excursie la Moscova, era îndemnată de către poliţiştii ruşi să ocolească o anumită zonă stradală. Tînăra a exclamat indignată: „Ce aveţi cu mine? Aceasta nu este o ţară liberă?“.
Revăd, cu bucurie, filmul Senatorul melcilor al lui Mircea Daneliuc şi-mi amintesc de metafora corabiei neterminate a lui Miron (personaj tăcut al filmului care, asemeni nouă, nu termină ceea ce a început). Nu am construit nici măcar o mică barcă din lemn, dar ce să mai vorbim despre o posibilă Arcă a lui Noe!
Declaraţia preşedintelui Obama, conform căreia, dacă forul legislativ american nu măreşte pragul de îndatorare al bugetului, atunci ţara poate intra în incapacitate de plată, a produs o mare bucurie pe multe meleaguri ale planetei, dar mai ales în China şi România.
Nu există fenomen economic produs în România postrevoluţionară care să fi fost însoţit de atît de multă corupţie precum cel al privatizării. La noi s-au vîndut fabrici, terenuri, capacităţi de producţie importante şi uneori chiar rare, sub aspectul segmentelor de piaţă cărora li se adresau, pe sume foarte mici şi prin metode şi procedee ridicole.
Ne aflăm în cea mai frumoasă perioadă a anului, în Săptămîna Mare. Paşii mă poartă, întîmplător, în piaţa tîrgului unde locuiesc. Lume multă şi pestriţă, aglomeraţie, dictată de tradiţiile economice şi chiar culinare ale sărbătorilor în care ne aflăm. Îmi plimb ochii prin vitrine şi nu-mi trebuie mult timp pentru a zări într-un magazin un copil însoţit de mama lui la cumpărături.
La cererea companiei Ford, în SUA, la Detroit, a fost realizat, în 1929, înainte de Marea Criză, un studiu privind nivelul de trai al populaţiei. S-a constatat că din 1000 de familii, 98 dispuneau de un fier de călcat, 76 aveau o maşină de cusut, 51 dispuneau de o maşină de spălat, 49 de un fonograf, 47 de un automobil, 36 de un aparat de radio, 21 de un aspirator. Ce nivel de trai!
Criza pe care o parcurge lumea în care trăim este mai mult decît o criză economică. Prin dimensiuni, dar şi modul său de manifestare, este o criză a banului, dar şi a relaţiilor internaţionale. Una dintre cele mai importante întrebări legate de acest eveniment este aceea care cere lămuriri legate de cîştigatorii şi perdanţii acestei crize.
E bine să ştim drumurile banilor şi identitatea deţinătorilor lor. Este prea multă corupţie în lume şi prea multe decizii importante se iau într-un determinism ascuns, golind de conţinut iluziile a sute de milioane de oameni.
Este una dintre acele zile frumoase de toamnă, cînd strălucirea soarelui ne oferă o bucurie în plus. Este bucuria ultimelor raze, a ultimului zîmbet complice, cu ajutorul căruia soarele încearcă să ne aline o stare parcă mai bulversantă decît oricînd.
Lumea lor se prăbuşise! Nu mai exista curent electric, apă, calculator, telefon mobil, autoturism. Toate avantajele unei civilizaţii construite în sute şi sute de ani dispăruseră ca prin farmec. Se aşază pe o bancă într-un Central Park alb în care oamenii nu-şi mai făceau alergarea în trening, ci în costume şi paltoane. „Unde am greşit? America, cea mai puternică ţară din lume să rămînă în întuneric?“ – se întrebă.
