Noul Război Rece
Criza pe care o parcurge lumea în care trăim este mai mult decît o criză economică. Prin dimensiuni, dar şi modul său de manifestare, este o criză a banului, dar şi a relaţiilor internaţionale. Una dintre cele mai importante întrebări legate de acest eveniment este aceea care cere lămuriri legate de cîştigatorii şi perdanţii acestei crize.
Răspunsul este dezarmant de simplu: cîştigă cei care au bani mulţi şi pierd cei care au bani puţini. Ce fel de bani? Dolari americani, pentru că aceasta este moneda universală. În prag de secol XXI este ştiut că aproape 70% dintre rezervele monetare ale băncilor centrale ale lumii sînt constituite în dolari. Este efectul a aproape 70 de ani de hegemonie mondială a dolarului, după Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională de la Bretton Woods din 1944.
Este dolarul o armă? Da, cea mai modernă şi cea mai subtilă! Postcapitalismul este o lume a informaţiei şi a banilor, o lume a tehnologiilor înalte care pot acoperi în mod spectaculos orice creştere a masei monetare. America gîndeşte bine atunci cînd expansionează monetar, transformînd banul – dolarul – într-un instrument de conducere a proceselor economice şi chiar politice, globale.
În condiţiile în care orice decizie de politică monetară luată la Washington poate influenţa acumularea, competitivitatea şi nivelul de trai din orice ţară a lumii, putem spune că America îşi îndeplineşte şi şi-a luat în serios rolul de singura superputere economică a secolului XXI. Lumea se schimbă. Vechii geopoliticieni spuneau că numai acolo unde infanteristul a pus piciorul poţi spune că domini teritoriul respectiv. Aserţiunea nu mai este valabilă. Dolarul, ca nouă armă, are cîteva avantaje: este eficace, este subtil, asigură o dominaţie permanentă, are costuri în vieţi omeneşti zero, acţionează concomitent la nivel planetar, dependenţa nu produce revoluţii şi războaie.
Noua economie financiară se autonomizează, îşi are propriile legi şi modalităţi de existenţă. Bani, comunicaţii, informaţie – iată reţeta secolului XXI. În aceste condiţii, toate aşa-zisele avantaje ale Chinei dispar.
Este China cel mai mare perdant al crizei?
La întrebarea – Care este cel mai mare perdant al crizei? – am răspunde: China. Este ţara care asistă neputincioasă la o rezolvare a crizei actuale prin expansiunea dolarului şi a competitivităţii americane. Principalul dezavantaj al Chinei – care spune totul despre stadiul său de dezvoltare – este că moneda sa naţională nu există, atunci cînd evaluăm lumea financiară internaţională. Nici măcar la nivel regional yuan-ul nu este afirmat ca monedă. Astăzi, expansiunea monedei şi aria sa de cuprindere reprezintă referenţialul de apreciere a poziţiei unei ţări pe planetă.
Capitalul, tehnologiile noi şi comunicaţiile alcătuiesc valul al treilea despre care vorbeşte Toffler şi care a cuprins omenirea, acum, la începutul noului secol american.
În acest context, China se află în zorii erei industrializării. Ceea ce făceau ţările capitaliste acum 200 de ani, face China azi: drumuri, combinate siderurgice, căi ferate, electrificare ş.a.m.d.
Nu cred în durabilitatea principiului „o ţară, două sisteme“, lansat de Deng Xiaoping în 1978. Practica politică şi de impunere a puterii în interiorul unei ţări ne demonstrează că, mai devreme sau mai tîrziu, cei care acumulează capital vor dori, ca pe un lucru firesc, acumularea de putere. Tinerii capitalişti chinezi se vor afirma mîine ca fiind tinerii politicieni chinezi, compromiţînd acest principiu şi provocînd probleme politice extreme, cu rezolvări greu de anticipat. După modelul URSS, mă aştept la o implozie cu efecte devastatoare.
Economia socialistă de piaţă este o contradicţie în termeni. Se încearcă, fără succes, să se împace producţia capitalistă cu distribuţia şi accesul la bunăstare de tip socialist.
O bună parte a relaţiilor sociale şi interumane din China se află în plin Ev Mediu. Deşi poate oferi posibilităţi de acces la tehnologii, rata asimilării acestora de către consumatori rămîne redusă din cauza înapoierii funciare a populaţiei. Sînt etape în construirea durabilă a civilizaţiei pe care nimeni, nici chiar China, nu le poate evita. China este o ţară tînără, extrem de diversă sub aspectul culturii şi al civilizaţiei. A fost reconstruită ca stat după 1949, iar posibilităţile sale de dezagregare sînt mari. Azi, partidul unic şi armata joacă un rol important în unitatea naţională, iar diversitatea economică şi discrepanţele sociale vor provoca probleme tocmai în partid şi armată. China a ieşit tîrziu din izolarea economică internaţională. La izolarea de secole impusă de dinastiile dominatoare s-a adăugat izolarea secolului al XX-lea, impusă de Partidul Comunist. Abia la 11 decembrie 2001 China a devenit parte a Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
Revenind la discuţia despre mult-amintita sa rezervă internaţională, trebuie să spunem că, deşi este mare (peste 2000 de miliarde de dolari americani), aceasta este Calul Troian american în interiorul suveranităţii şi independenţei economice chineze. America poate recunoaşte sau poate să nu recunoască, într-o zi, această cantitate uriaşă de hîrtie. În cazul unei inflaţii planetare a dolarului (posibilă în viitorul apropiat), China va putea fi deposedată de rezultatul muncii a generaţii de oameni. Cîndva, muncitorul chinez se va trezi că a alimentat în zadar, de-a lungul anilor, piaţa americană, cu tot felul de produse. Munca silnică pentru o bucată de hîrtie – aceasta este relaţia de acum dintre America şi China. Creşterea economică a Chinei se află „în mîna Americii“ şi din alt punct de vedere. Cadrul instituţional al relaţiilor comerciale internaţionale – adică Organizaţia Mondială a Comerţului – se află în conducerea şi sub influenţa SUA. Un război comercial nu va putea fi niciodată cîştigat de China, iar piaţa americană rămîne principala ţintă a exporturilor chineze, nu pentru că aşa vrea China, ci pur şi simplu pentru că americanii au bani. Au bani pentru că ei îi tipăresc.
China rămîne o ţară asiatică care pune multe lucruri înaintea disciplinei economice. Asemănarea cu Japonia sub aspectul miracolului nu este întîmplătoare: au aceleaşi rezultate, aceeaşi cultură şi aceleaşi metode: bănci care împing bani într-un sistem care se extinde, dar care nu îşi propune şi nu poate îndeplini criteriile de putere economică, politică şi militară mondială. Japonia s-a dezvoltat exportînd în America, deoarece a acceptat să fie prietena Americii, China se dezvoltă exportînd în America şi va rămîne în creştere economică numai dacă va accepta să fie prietena Americii. O îmbrăţişare sufocantă pentru această ţară, dacă ne gîndim la situaţia geopolitică şi geostrategică. Practic, cele două ţări sînt acum, la începutul secolului XXI, două surori siameze prin corpul cărora circulă acelaşi sînge – dolarul american.
Revenind la criza economică actuală, trebuie să subliniem relativa uşurinţă în parcurgerea sa de către China. Aici statul nu are nici o obligaţie faţă de cetăţenii săi. Şi apoi, de unde să ştim cum trece criza, dacă nu există cifre, iar cele care există pot fi foarte uşor puse la îndoială? Pentru imensa majoritate a chinezilor, criza ar însemna ca bobul de orez zilnic pentru fiecare locuitor să fie împărţit. Capacitatea de absorbţie a şocurilor externe, într-o astfel de lume, este imensă. Asta nu înseamnă însă că, pe ansamblul sistemului economic naţional, criza nu va lasă urme. Principalul efect va fi tocmai intensificarea dependenţei faţă de America şi de lumea occidentală, de care vorbeam. În China, nu există cuvîntul „penurie“ pentru că nu există cuvîntul „abundenţă“. Nu ştii pe cine cu cine să compari, pe cine cu cine să pui în balanţă.
China rămîne un gigant cu picioare de lut. Prosperitatea sa şi creşterea sa economică depind în mod esenţial de integrarea în vastul sistem financiar şi comercial internaţional, occidental. Este în interesul Americii şi al lumii occidentale, în general, ca acest stat să crească şi să progreseze în strînsă legătură cu lumea occidentală. Numai aşa, într-o zi, China se va trezi schimbată, fără să-şi dea seama. Vorbim aici despre o schimbare politică şi socială, inevitabilă după acumulările de ordin economic.
Practic, ceea ce îşi propune China pe baza paradigmei actuale a existenţei şi distribuţiei resurselor energetice şi de materii prime, pe planetă, nu se poate susţine. Este nevoie de soluţii tehnologice spectaculoase pentru ca această ţară să-şi continue ritmul actual de industrializare şi dezvoltare.
Revenind la monedă, adăugăm că politica de păstrare a unui yuan slab nu poate continua la nesfîrşit, dacă nu se doreşte acumularea unor tensiuni extreme în interiorul societăţii chineze. În viitorul apropiat, reorientarea spre piaţa internă este obligatorie. În acest moment apare o nouă problemă – distribuirea avuţiei şi a nivelului de trai în interiorul unei lumi de 1,3 miliarde de suflete. Emanciparea unei asemenea lumi va însemna şfîrşitul său. China trăieşte pentru că America îi recunoaşte rolul de atelier de producţie şi o plăteşte pentru asta.
Confruntarea celor două puteri
Între timp, devine tot mai evidentă confruntarea dintre cele două puteri în plan economic, spaţial, diplomatic, precum şi în planul serviciilor secrete. În diverse ocazii, tensiunea a fost pe punctul de a provoca un conflict greu de evitat, dar – după cum subliniază mai mulţi experţi – nu s-a ajuns încă într-un punct fără întoarcere din cauza intereselor economice ale celor două naţiuni, ceea ce reprezintă un nou paradox în „Noul Război Rece“. Aceasta fiind categoria ce doreşte să surprindă relaţiile dintre China şi America, acum, la începutul secolului XXI, după abia finalizatul război cu URSS.
Bineînţeles că India şi Japonia joacă roluri-cheie în strategia americană de oprire a expansiunii teritorial-geografice a Chinei. America a impus deja un coridor strategic de influenţă, care ajunge pînă în inima Asiei. Este vorba despre Turcia-Irak-Afganistan-Pakistan. Acest coridor asiatic este un vis mai vechi al strategilor occidentali. De asemenea, America a încheiat în 2006 un acord cu India în domeniul nuclear.
Clasici ai geopoliticii – şi îl amintesc aici pe rusul Aleksandr Dugin – vorbesc despre linia de acces maritimă şi linia terestră de acces în ocuparea şi dominaţia popoarelor. Avertizăm asupra noii linii de acces, cea a banilor, pe care America a inventat-o şi cu care a surprins toată planeta. China este un exemplu clasic în acest sens. Este o ţară care s-a trezit sufocată în îmbrăţisarea „prietenoasă“ a unei Americi puternice. De asemenea, John Collins, în studiul său „Military Space Forces The Next 50 Years“, arată că puterea aeriană şi, mai ales, puterea spaţială au aruncat în desuetudine ipotezele geopolitice ale începutului de secol. Potrivit acestuia, spaţiul circum-terestru şi dominaţia sa reprezintă cheia rezolvării conflictelor viitoare. Autorul spune că cine stăpîneşte spaţiul domneşte pe pămînt.
Prin imensa putere tehnologică şi militară, plasată încet, dar sigur în spaţiu, America se apropie de acest obiectiv. Cu atît mai mult ni se par depăşite teoriile şi îndemnurile geopoliticianului rus Alexandr Dughin care, în eseul său „Marele Război al Continentelor“, de pe poziţiile unui rus naţionalist, face apel la solidaritatea eurasiatică şi la alungarea atlantiştilor din Eurasia. America dispune azi de dominaţie în spaţiul terestru, dominaţie maritimă, dominaţie în spaţiul extraterestru, şi mai ales de dominaţia armei secrete care este banul.
Desigur că lumea, în evoluţiile sale, are un coeficient important de imprevizibilitate. Se pot întîmpla, aşa cum o demonstrează istoria, accidente sau catastrofe, iar consecinţele acestora sînt greu de imaginat. Unele ţin de puterea omului pe pămînt, iar altele nu ţin de voinţa noastră. Vom rămîne pentru mult timp prea mici în acest univers, ale cărui taine abia sîntem pe punctul de a începe a le descifra. Ce ştim sigur este că, într-o evoluţie firească, generaţiile următoare vor asista la mutaţii formidabile în ceea ce priveşte tehnologia şi capabilităţile umane. Este posibil ca oamenii viitoarei planete, indiferent de rasă, religie, culoare, să se solidarizeze – aşa cum anticipează Fukuyama – în jurul unui proiect comun, ale cărui repere fundamentale vor fi: individualismul civic şi social, proprietatea privată, egalitatea şanselor, caracterul contractual al instituţiilor, identitatea, subsidiaritatea (primatul regulilor locale), sustenabilitatea ecologică, patrimoniul comun, diversitatea (naturală şi culturală), drepturile umane fundamentale, garanţia şi securitatea alimentelor, garanţia calităţii mărfurilor, echitatea.
Am enumerat la întîmplare elementele unui proiect comun de lume. Dacă aşa s-ar întîmpla, dacă societatea umană s-ar dezvolta pe asemenea coordonate, atunci am putea anticipa apariţia la orizont a unui destin comun, glorios al speciei umane.
Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu-Jiu. În 2010 a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academica Brâncuşi.
