Reindustrializarea României

Publicat în Dilema Veche nr. 487 din 13-19 iunie 2013
Reindustrializarea României jpeg

În spaţiul nostru public circulă tot felul de afirmaţii, zvonuri sau informaţii false. Multe dintre teme sînt fabricate în laboratoarele diferitelor cercuri de interes şi propagate în media, în ideea obţinerii anumitor rezultate, a unor efecte dorite şi folosite, în final, în luarea unor decizii. Nu la această categorie doresc să mă refer acum, ci, pur şi simplu, la o temă falsă pusă pe piaţa dezbaterilor, din necunoaştere. Este vorba despre posibilitatea – destul de des invocată de către unii comentatori economici – a reindustrializării ţării noastre. Eu cred că nu mai putem discuta în prezent despre aşa ceva şi, în sprijinul acestei afirmaţii, există multe argumente.

Mă simt dator să spun din start că nu mă voi ocupa, în cele ce urmează, de o analiză a motivelor pentru care capitalismul şi industria au apărut în lumea occidentală, şi nu în altă parte a lumii, la mijlocul mileniului anterior. Este un complex de factori de ordin istoric, civilizaţional şi cultural despre care s-a scris şi se va mai scrie. Nu-i voi invoca, deci, în nici un fel, pe Max Weber, Arnold Toynbee sau Fernand Braudel. Îmi voi permite, însă, să-l amintesc pe Bogdan Murgescu şi analizez argumentele sale în legătură cu rămînerea noastră în urmă (România şi Europa. Acumularea decalajelor economice, 1500-2010, Editura Polirom, 2010). Autorul vorbeşte despre o aşezare şi o funcţionare greşită a instituţiilor statului, egoismul elitelor şi insuficienta valorificare a capitalului uman. Ne aflăm în faţa unei întregi istorii în care nu am existat – sau am existat marginal. Nici economia nu putea face excepţie de la această regulă. Din tot acest parcurs, mă voi opri la un segment redus – evoluţia economiei şi a industriei noastre de după al Doilea Război Mondial.

Din păcate, doar odată cu socialismul se poate vorbi despre industrie şi – iarăşi din păcate – tot ce s-a realizat a purtat o amprentă puternică a unui factor politic comunist agresiv, antinaţional şi profund indiferent la tot ce putea să însemne economie şi lege economică. Industria românească, cu excepţii rare, a fost construită pe tiparul unei ideologii care a fost infirmată de istorie şi de legile economiei. Nu s-a ţinut cont niciodată de rolul preţului, al optimului economic sau al competitivităţii produsului final. În România, comunismul a fost instaurat cu multă convingere, asemeni unei religii care, în mintea unora, avea să dureze mii de ani. Deşi a fost instalată cu violenţă, noua orînduire a fost apoi larg acceptată, apărînd aici un fel de talibanism oriental, unic în Europa. Distrugerea oricărei urme de libertate economică avea să ne coste scump după 1990, cînd istoria ne-a pus în situaţia penibilă de a o lua de la capăt, aşa cum, de fapt, ni se mai întîmplase de multe ori.

Aşezat pe asemenea temelii, procesul de industrializare nu a reuşit – şi nici nu avea cum să reuşească. Dincolo de fondul politic toxic pe care l-am amintit, mai amintim şi alte cauze. Prima ar fi insuficienţa forţei de muncă de bună calificare. Fabricile au fost susţinute cu oameni aduşi în pripă de la coarnele plugului şi puşi în faţa strungului. Chiar managementul era asigurat de către muncitori cu o înaltă conştiinţă de clasă. La noi au existat ingineri care, după facultate, şi-au terminat şi liceul. Important era criteriul politic al creşterii în număr a clasei muncitoare conducătoare. Chiar dacă după anii ’70 au existat evoluţii, acestea au fost tîrzii pentru că răul era făcut.

Procesul de industrializare a fost unul forţat. În construirea şi alocarea capacităţilor de producţie a avut prioritate criteriul social şi politic. Ne amintim cu toţii de o hartă economică a ţării plină de tot felul de cerculeţe, pe baza căreia profesorii doreau să ne convingă că avem o ţară bogată şi frumoasă.

O bună parte din industrie a fost construită la capacităţi megalomanice, bazată pe relaţii politice cu ţările arabe sau cu cele socialiste. Rămîne clasic exemplul înţelegerii cu Iranul, pentru construirea în România a unor capacităţi de rafinare a petrolului care depăşeau 30 de milioane de tone pe an, adică de peste cinci ori mai mari decît producţia noastră.

Industria românească a fost orientată greşit. Industria grea, combinatele siderurgice, construcţiile de maşini sînt ramuri de bază, dar dificil de menţinut, sub aspectul consumurilor energetice, al aprovizionării cu materii prime, dar şi al pieţelor de desfacere şi al retehnologizării.

Industria alimentară i s-ar fi potrivit mult mai bine României.

Industria a beneficiat, în toată perioada despre care discutăm, de transferuri uriaşe de valoare din partea agriculturii. Preţurile extrem de mici plătite pentru bunurile din agricultură ajungeau, în final, ca subvenţii pentru o industrie nerentabilă, fără pieţe şi mare consumatoare de energie. Ca urmare, satul românesc a rămas într-o sărăcie greu de descris şi, mai ales, în dependenţă economică de oraş. Să nu credem că acele cohorte de navetişti erau constituite din oameni fericiţi. Nu! Dimpotrivă! Îşi socoteau ultimul ban cîştigat în fabrică şi ţineau un veritabil AMR, ca în armată, al anilor pînă la pensie.

Am produs mărfuri şi bunuri industriale de un nivel competitiv slab, destinate mai ales statelor socialiste sau celor în curs de dezvoltare. Practic, pieţele lumii dezvoltate, unde se cereau produse competitive, nu ne erau accesibile. Această situaţie ne-a pus în inferioritate după 1990, fiind unul dintre motivele prăbuşirii industriei.

O mare parte dintre capacităţile industriale a fost construită în anii ’70, cu ajutorul unor împrumuturi externe. În anii ’80, acestea ar fi trebuit să beneficieze de primul mare val de retehnologizare, pentru a ţine pasul cu industriile din alte ţări. Acest lucru nu s-a mai întîmplat pentru că dictatorul nostru era preocupat cu plata rapidă a acestor datorii. În 1990, totul nu era decît un morman de fiare vechi. A fost o afirmaţie exagerată, numai că multe dintre ele aveau urgentă nevoie de retehnologizare. Lumea devenise mult mai competitivă decît cu 20 de ani în urmă.

Exporturile industriale se bazau pe un dumping evident. Se vindea la orice preţ, din dorinţa de a forţa obţinerea valutei. Totul se regla în interior prin transferuri din agricultură, plata extrem de proastă a lucrătorilor şi menţinerea unui nivel de trai extrem de scăzut al populaţiei. Mitul efervescenţei economiei şi industriei nu avea acoperire în realitate. În 1989 existau în economie 5153 de întreprinderi, care înregistrau pierderi de 171.344,8 milioane de lei (vezi Constantin Ionete – Criza de sistem a economiei de comandă şi etapa sa explozivă, Editura Expert, 1993, p. 22).

În ultimul deceniu al socialismului, ca urmare a cauzelor despre care discutăm, a fost spulberat şi mitul creşterii neîncetate şi în ritmuri susţinute a producţiei industriale. După un avînt important – economic-suspect, dar explicabil, în perioada ’71-’75 –, de +12,9%, ritm mediu anual, se înregistrează o scădere la + 9,5% în perioada ’76-’80 şi apoi un ritm mediu de creştere foarte scăzut, de +3,3% în perioada ’81-’89 (Ionete, 1993,
p. 75).

Pentru a acoperi eşecul economiei, regimul comunist a minţit mult. Constantin Ionete vorbeşte despre un indice al dezinformării de 18% în cazul calculului venitului naţional din anul 1988 (Ionete, 1993, p. 19) şi chiar de 300% în cazul calculării altor cifre (Ionete, 1993, p. 20). Or, ce decizii de management macro sau microeconomic se mai pot lua în asemenea condiţii? În 1989, întunericul era peste tot – pe străzi, în statistici, în casele oamenilor şi în sufletul lor. Condiţiile pentru schimbare erau prezente, numai că, din păcate, schimbarea a fost violentă. Un comunism atroce, aruncat în aer de o revoluţie – acestea sînt caracteristicile societăţii noastre, pe care, evident, nu ni le-am fi dorit şi care, din punct de vedere al economiei, ne-au prejudiciat grav.

După 1990, industria ar fi avut nevoie urgent de bani, pieţe şi tehnologii. Din păcate, bulversaţi am scăpat de comunism, bulversaţi am rămas. Politica a jucat din nou un rol negativ. Cei care s-au aşezat la conducere nu au crezut într-un drum democratic al ţării şi au acţionat ca atare. De la regretul pentru întinarea de către Ceauşescu a idealurilor socialismului, pînă la încurajarea mentalităţilor gen „nu ne vindem ţara“, nu a fost decît un pas. În spatele acestor vorbe goale şi răutăcioase se desfăşura marele jaf. Tot felul de coafeze şi gestionari de aprozare au ajuns patroni de fabrici. Există, în prezent, „deontologi“ care evocă Polonia cînd vine vorba despre modul în care ei şi-au salvat industria. Orice comparaţie sau simplă evocare a unei alte experienţe este inutilă şi tardivă. Noi sîntem noi. Puţini au crezut în democraţie şi în economie de piaţă şi, de regulă, erau catalogaţi ca trădători de ţară. Am pierdut ocazia negocierii de resurse, pieţe şi investitori. Cînd ne-am trezit că trebuie să „ne vindem ţara“ pentru a o avea (un paradox al economiei mondiale actuale, neînţeles nici azi de mulţi) nu mai aveam ce vinde. În afară de fier vechi, bineînţeles. Filmul Despre oameni şi melci al lui Tudor Giurgiu ne spune povestea cinismului, a indiferenţei, a corupţiei, a laşităţii, dar şi a unui eroism minoritar care există în lumea românească, neînţeles şi neurmat, şi care, din această cauză, pare inutil.

Ce a rămas în funcţiune sînt experienţe ale unor parteneriate cu firme din exterior – exemplul Dacia (Constantin Stroe este un nume care trebuie amintit). Capacităţile industriale s-au mişcat încet, dar sigur spre zona întreprinderilor mici şi mijlocii. Avem, încă, proprietate de stat în industrie, care e pur şi simplu jefuită. Cazul Oltchim este un exemplu de manual. Privatizarea lor rapidă, cu investitori mari, ar fi un gest de patriotism pe care nu şi-l asumă nimeni. Asta pînă cînd nu devin şi ele fier vechi bun de export.

În prezent, este imposibil să discutăm despre un proiect naţional de reindustrializare în înţelesul clasic al termenului, adică să existe în economie o gamă largă de industrii competitive. Ne lipseşte ceea ce ne-a lipsit dintotdeauna: bani, muncitori calificaţi, management industrial, cercetare ştiinţifică, pieţe, investitori. Ne lipseşte totul, după cum se vede. Putem avea, însă, politici sectoriale foarte bine articulate, prin care putem încuraja anumite zone. Revin la agricultură şi la industrie alimentară. Cred că de aici ar trebui să începem.

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu-Jiu. În 2010, a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică Brâncuşi.

Foto: L. Muntean

Cea mai bună parte din noi jpeg
Biroul meu de astăzi e același
Mă întreb tot mai des dacă, în loc să devină o gazdă pentru o viață mai bună, lumea nu s-a transformat cumva într-un birou universal în care ești mereu de găsit.
Zizi și neantul jpeg
Diverse, stradale…
Omniprezenți, pe vremea de atunci, în orele de lucru, erau cerșetorii și cei care sufereau de boli psihice.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
De ce trăiesc nemții cîte o sută de ani, sănătoși și întregi la cap?
Pentru mine, Berlinul este orașul cel mai bine organizat, ca infrastructură și ca tot, dar în care te simți cel mai liber.
E cool să postești jpeg
Unde-i tocmeală mai e păsuire?
„Pot rezista la orice, mai puțin tentației”.
p 20 WC jpg
Cafea sau vin?
La fel ca vinul, cafeaua are, în legendele ei de origine, o întrebuinţare spirituală.
Theodor Pallady jpeg
Energii divine necreate...
Teologia creștină s-a cristalizat în numeroase orizonturi lingvistice, dar ortodoxia a rămas în mare măsură tributară geniului grecesc.
640px Bucharest, Drumul Taberei (16307818580) jpg
Drumul Taberei 2030
Fidel Castro a fost plimbat pe bulevardul Drumul Taberei
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
Pe o dubă destinată livrării unor produse, o adaptare a limbajului telefoanelor „fierbinți“ din anii 2000: „Livrez orice! Ia-mă! Sînt electrică!“
Cea mai bună parte din noi jpeg
Rămîi pe culoarul tău
Mi-a luat o jumătate de viață să înțeleg că oamenii nu pot fi înlocuiți și că creativitatea noastră este cea care ne legitimează unicitatea.
Zizi și neantul jpeg
Obiecte și dispariții
Țin minte că pe ultimele le-am văzut cam atunci cînd s-a născut copilul meu. Atunci au fost, la propriu, obiecte de trusou.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E cool să postești jpeg
În goana vieții
„Nu juca acel joc la care te obligă un semafor care decide pentru tine cînd e timpul să mergi, cînd să te oprești. Stai puțin nemișcat și gîndește-te.”
p 20 Walter Benjamin  WC jpg
Geografii spirituale (II): orașul
Walter Benjamin nu vorbește, desigur, despre o transcendență personală, nici măcar despre una în sens tradițional.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Hypatia. Adevăr și legend
Uciderea Hypatiei de către un grup de fanatici care-și spuneau creștini e un fapt istoric incontestabil.
p 24 E  Farkas jpg
Cu ochii-n 3,14
Altfel spus: e sexul normal „mai puțin” decît devierile anal-orale sau este perversiunea supremă?
Cea mai bună parte din noi jpeg
Povestea merge mai departe
Unul dintre motivele pentru care am dorit să mă mut în București au fost concertele.
Zizi și neantul jpeg
Călătoria prin orașul-pădure
Paltoanele noastre cu siguranță erau: parcă ne camuflau, ne făceau să ne pitim în peisaj. Într-un fel, așa ne simțeam în siguranță.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Belgrad și fiorul balcanic
Și mie mi-a plăcut la Belgrad, am regăsit aici „fiorul balcanic” de care m-am îndrăgostit.
E cool să postești jpeg
Negustorii de timp
„Sistemul politic nu poate gestiona totul în același timp (...) și, în prezent, Europa este foarte ocupată.”
p 20 Leviatan jpg
Pe urmele lui Iov
În Biblie, însă, realul nu se reduce la o lume plană, somnolentă, cufundată în necazuri, în nevoi, în cotidian.
Theodor Pallady jpeg
Prietenii latini ai Bizanțului
Împărțirea tîrzie a Imperiului Roman între Orient și Occident n-a subminat unitatea Bisericii creștine, cel puțin pînă la Marea Schismă din 1054, agravată ulterior prin Cruciada a IV-a și eșecul sinoadelor unioniste de la Ferrara-Florența.
Vake Park, Tbilisi City, Georgia Country, autumn Season 05 jpg
Toamnă tristă
Printre blocurile din cartier, vîntul spulberă frunzele care, din cauza secetei, se amestecă rapid cu praful străzii și cu molozul rezultat în urma nenumăratelor și interminabilelor lucrări la infrastructură.
p 24 A  Vrana jpg
Cu ochii-n 3,14
Școlile din Texas le oferă gratis părinților truse DNA pentru ca copiii acestora să poată fi mai ușor identificați în cazul în care vor fi împușcați sau desfigurați în vreun atentat la școală. Orice, numai să nu interzică armele.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce mai zice gura lumii?
Am dat acest șir nesfîrșit de exemple pentru că alte vieți nu cunosc, dar gura lumii e aceeași pentru toți, iar mie mi-a păsat de ea peste măsură.

Adevarul.ro

Evgheni Prigojin FOTO Profimedia
Evgheni Prigojin, ținut în frâu cu alt interlop
Oficialii ruși vor să mai stăvilească influența șefului grupului paramilitar rus Wagner, Evgheni Prigojin, finanțatorul așa-numitei armate private a lui Vladimir Putin.
barbat reflux gastric shutterstock 2039879552 jpg
Remedii la domiciliu pentru arsuri la stomac: 10 moduri de a scăpa de refluxul gastric
Arsurile la stomac se resimt în zona pieptului și apar atunci când acidul gastric se întoarce în esofag. Ele pot dura doar câteva minute sau pot provoca neplăceri și pe durate mai mari.
dr mihail pautov  jpg
Fresh de portocale sau un fruct întreg, alegerea corectă. Medic: „Dacă sună sănătos, nu înseamnă că e mai sănătoasă“
Un fresh de portocale poate aduce un nivel de zahăr în sânge exact cât o prăjitură ori un alt produs dulce, cunoscut ca fiind nesănătos. Un medic explică de ce și cum se întâmplă asta și de ce nu ar trebui să-l consumăm niciodată așa.

HIstoria.ro

image
Trezirea naționalismului în Balcani
Vreme de secole, populațiile din Balcani au trăit în cadrul unor state multietnice, dinastice. Acest lucru nu a determinat însă o omogenizare, fiecare populație fiind conștientă, însă, de faptul că vecinii ei vorbeau o limbă diferită, practicau altă religie și aveau un stil de viață diferit.
image
Rusia, pământul sfânt al Iluminismului francez
Emergența rapidă a Rusiei ca mare putere europeană s-a petrecut într-o perioadă în care gânditorii Iluminismului european chestionau teme fundamentale, legate de natura societății și a guvernului: care este cea mai bună formă de guvernare, autocrația sau guvernul reprezentativ
image
Planul în 10 puncte de comunizare a României din martie 1945
În timp ce Armata Română participa, alături de cea sovietică, la luptele din Ungaria și Cehoslovacia, partidul comunist, încurajat de Moscova, dădea asaltul final pentru acapararea puterii.