Reindustrializarea României
În spaţiul nostru public circulă tot felul de afirmaţii, zvonuri sau informaţii false. Multe dintre teme sînt fabricate în laboratoarele diferitelor cercuri de interes şi propagate în media, în ideea obţinerii anumitor rezultate, a unor efecte dorite şi folosite, în final, în luarea unor decizii. Nu la această categorie doresc să mă refer acum, ci, pur şi simplu, la o temă falsă pusă pe piaţa dezbaterilor, din necunoaştere. Este vorba despre posibilitatea – destul de des invocată de către unii comentatori economici – a reindustrializării ţării noastre. Eu cred că nu mai putem discuta în prezent despre aşa ceva şi, în sprijinul acestei afirmaţii, există multe argumente.
Mă simt dator să spun din start că nu mă voi ocupa, în cele ce urmează, de o analiză a motivelor pentru care capitalismul şi industria au apărut în lumea occidentală, şi nu în altă parte a lumii, la mijlocul mileniului anterior. Este un complex de factori de ordin istoric, civilizaţional şi cultural despre care s-a scris şi se va mai scrie. Nu-i voi invoca, deci, în nici un fel, pe Max Weber, Arnold Toynbee sau Fernand Braudel. Îmi voi permite, însă, să-l amintesc pe Bogdan Murgescu şi analizez argumentele sale în legătură cu rămînerea noastră în urmă (România şi Europa. Acumularea decalajelor economice, 1500-2010, Editura Polirom, 2010). Autorul vorbeşte despre o aşezare şi o funcţionare greşită a instituţiilor statului, egoismul elitelor şi insuficienta valorificare a capitalului uman. Ne aflăm în faţa unei întregi istorii în care nu am existat – sau am existat marginal. Nici economia nu putea face excepţie de la această regulă. Din tot acest parcurs, mă voi opri la un segment redus – evoluţia economiei şi a industriei noastre de după al Doilea Război Mondial.
Din păcate, doar odată cu socialismul se poate vorbi despre industrie şi – iarăşi din păcate – tot ce s-a realizat a purtat o amprentă puternică a unui factor politic comunist agresiv, antinaţional şi profund indiferent la tot ce putea să însemne economie şi lege economică. Industria românească, cu excepţii rare, a fost construită pe tiparul unei ideologii care a fost infirmată de istorie şi de legile economiei. Nu s-a ţinut cont niciodată de rolul preţului, al optimului economic sau al competitivităţii produsului final. În România, comunismul a fost instaurat cu multă convingere, asemeni unei religii care, în mintea unora, avea să dureze mii de ani. Deşi a fost instalată cu violenţă, noua orînduire a fost apoi larg acceptată, apărînd aici un fel de talibanism oriental, unic în Europa. Distrugerea oricărei urme de libertate economică avea să ne coste scump după 1990, cînd istoria ne-a pus în situaţia penibilă de a o lua de la capăt, aşa cum, de fapt, ni se mai întîmplase de multe ori.
Aşezat pe asemenea temelii, procesul de industrializare nu a reuşit – şi nici nu avea cum să reuşească. Dincolo de fondul politic toxic pe care l-am amintit, mai amintim şi alte cauze. Prima ar fi insuficienţa forţei de muncă de bună calificare. Fabricile au fost susţinute cu oameni aduşi în pripă de la coarnele plugului şi puşi în faţa strungului. Chiar managementul era asigurat de către muncitori cu o înaltă conştiinţă de clasă. La noi au existat ingineri care, după facultate, şi-au terminat şi liceul. Important era criteriul politic al creşterii în număr a clasei muncitoare conducătoare. Chiar dacă după anii ’70 au existat evoluţii, acestea au fost tîrzii pentru că răul era făcut.
Procesul de industrializare a fost unul forţat. În construirea şi alocarea capacităţilor de producţie a avut prioritate criteriul social şi politic. Ne amintim cu toţii de o hartă economică a ţării plină de tot felul de cerculeţe, pe baza căreia profesorii doreau să ne convingă că avem o ţară bogată şi frumoasă.
O bună parte din industrie a fost construită la capacităţi megalomanice, bazată pe relaţii politice cu ţările arabe sau cu cele socialiste. Rămîne clasic exemplul înţelegerii cu Iranul, pentru construirea în România a unor capacităţi de rafinare a petrolului care depăşeau 30 de milioane de tone pe an, adică de peste cinci ori mai mari decît producţia noastră.
Industria românească a fost orientată greşit. Industria grea, combinatele siderurgice, construcţiile de maşini sînt ramuri de bază, dar dificil de menţinut, sub aspectul consumurilor energetice, al aprovizionării cu materii prime, dar şi al pieţelor de desfacere şi al retehnologizării.
Industria alimentară i s-ar fi potrivit mult mai bine României.
Industria a beneficiat, în toată perioada despre care discutăm, de transferuri uriaşe de valoare din partea agriculturii. Preţurile extrem de mici plătite pentru bunurile din agricultură ajungeau, în final, ca subvenţii pentru o industrie nerentabilă, fără pieţe şi mare consumatoare de energie. Ca urmare, satul românesc a rămas într-o sărăcie greu de descris şi, mai ales, în dependenţă economică de oraş. Să nu credem că acele cohorte de navetişti erau constituite din oameni fericiţi. Nu! Dimpotrivă! Îşi socoteau ultimul ban cîştigat în fabrică şi ţineau un veritabil AMR, ca în armată, al anilor pînă la pensie.
Am produs mărfuri şi bunuri industriale de un nivel competitiv slab, destinate mai ales statelor socialiste sau celor în curs de dezvoltare. Practic, pieţele lumii dezvoltate, unde se cereau produse competitive, nu ne erau accesibile. Această situaţie ne-a pus în inferioritate după 1990, fiind unul dintre motivele prăbuşirii industriei.
O mare parte dintre capacităţile industriale a fost construită în anii ’70, cu ajutorul unor împrumuturi externe. În anii ’80, acestea ar fi trebuit să beneficieze de primul mare val de retehnologizare, pentru a ţine pasul cu industriile din alte ţări. Acest lucru nu s-a mai întîmplat pentru că dictatorul nostru era preocupat cu plata rapidă a acestor datorii. În 1990, totul nu era decît un morman de fiare vechi. A fost o afirmaţie exagerată, numai că multe dintre ele aveau urgentă nevoie de retehnologizare. Lumea devenise mult mai competitivă decît cu 20 de ani în urmă.
Exporturile industriale se bazau pe un dumping evident. Se vindea la orice preţ, din dorinţa de a forţa obţinerea valutei. Totul se regla în interior prin transferuri din agricultură, plata extrem de proastă a lucrătorilor şi menţinerea unui nivel de trai extrem de scăzut al populaţiei. Mitul efervescenţei economiei şi industriei nu avea acoperire în realitate. În 1989 existau în economie 5153 de întreprinderi, care înregistrau pierderi de 171.344,8 milioane de lei (vezi Constantin Ionete – Criza de sistem a economiei de comandă şi etapa sa explozivă, Editura Expert, 1993, p. 22).
În ultimul deceniu al socialismului, ca urmare a cauzelor despre care discutăm, a fost spulberat şi mitul creşterii neîncetate şi în ritmuri susţinute a producţiei industriale. După un avînt important – economic-suspect, dar explicabil, în perioada ’71-’75 –, de +12,9%, ritm mediu anual, se înregistrează o scădere la + 9,5% în perioada ’76-’80 şi apoi un ritm mediu de creştere foarte scăzut, de +3,3% în perioada ’81-’89 (Ionete, 1993,
p. 75).
Pentru a acoperi eşecul economiei, regimul comunist a minţit mult. Constantin Ionete vorbeşte despre un indice al dezinformării de 18% în cazul calculului venitului naţional din anul 1988 (Ionete, 1993, p. 19) şi chiar de 300% în cazul calculării altor cifre (Ionete, 1993, p. 20). Or, ce decizii de management macro sau microeconomic se mai pot lua în asemenea condiţii? În 1989, întunericul era peste tot – pe străzi, în statistici, în casele oamenilor şi în sufletul lor. Condiţiile pentru schimbare erau prezente, numai că, din păcate, schimbarea a fost violentă. Un comunism atroce, aruncat în aer de o revoluţie – acestea sînt caracteristicile societăţii noastre, pe care, evident, nu ni le-am fi dorit şi care, din punct de vedere al economiei, ne-au prejudiciat grav.
După 1990, industria ar fi avut nevoie urgent de bani, pieţe şi tehnologii. Din păcate, bulversaţi am scăpat de comunism, bulversaţi am rămas. Politica a jucat din nou un rol negativ. Cei care s-au aşezat la conducere nu au crezut într-un drum democratic al ţării şi au acţionat ca atare. De la regretul pentru întinarea de către Ceauşescu a idealurilor socialismului, pînă la încurajarea mentalităţilor gen „nu ne vindem ţara“, nu a fost decît un pas. În spatele acestor vorbe goale şi răutăcioase se desfăşura marele jaf. Tot felul de coafeze şi gestionari de aprozare au ajuns patroni de fabrici. Există, în prezent, „deontologi“ care evocă Polonia cînd vine vorba despre modul în care ei şi-au salvat industria. Orice comparaţie sau simplă evocare a unei alte experienţe este inutilă şi tardivă. Noi sîntem noi. Puţini au crezut în democraţie şi în economie de piaţă şi, de regulă, erau catalogaţi ca trădători de ţară. Am pierdut ocazia negocierii de resurse, pieţe şi investitori. Cînd ne-am trezit că trebuie să „ne vindem ţara“ pentru a o avea (un paradox al economiei mondiale actuale, neînţeles nici azi de mulţi) nu mai aveam ce vinde. În afară de fier vechi, bineînţeles. Filmul Despre oameni şi melci al lui Tudor Giurgiu ne spune povestea cinismului, a indiferenţei, a corupţiei, a laşităţii, dar şi a unui eroism minoritar care există în lumea românească, neînţeles şi neurmat, şi care, din această cauză, pare inutil.
Ce a rămas în funcţiune sînt experienţe ale unor parteneriate cu firme din exterior – exemplul Dacia (Constantin Stroe este un nume care trebuie amintit). Capacităţile industriale s-au mişcat încet, dar sigur spre zona întreprinderilor mici şi mijlocii. Avem, încă, proprietate de stat în industrie, care e pur şi simplu jefuită. Cazul Oltchim este un exemplu de manual. Privatizarea lor rapidă, cu investitori mari, ar fi un gest de patriotism pe care nu şi-l asumă nimeni. Asta pînă cînd nu devin şi ele fier vechi bun de export.
În prezent, este imposibil să discutăm despre un proiect naţional de reindustrializare în înţelesul clasic al termenului, adică să existe în economie o gamă largă de industrii competitive. Ne lipseşte ceea ce ne-a lipsit dintotdeauna: bani, muncitori calificaţi, management industrial, cercetare ştiinţifică, pieţe, investitori. Ne lipseşte totul, după cum se vede. Putem avea, însă, politici sectoriale foarte bine articulate, prin care putem încuraja anumite zone. Revin la agricultură şi la industrie alimentară. Cred că de aici ar trebui să începem.
Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu-Jiu. În 2010, a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică Brâncuşi.
Foto: L. Muntean
