Rușinea ca dimensiune a moralei umane
Destinul a făcut să mă nasc într-o comunitate mică, de oameni simpli a căror existență nu avea nimic spectaculos. Munceau mult pentru stat, cu toții fiind membri ai unui CAP care, povesteau bunicii, a fost înființat de către comuniști cu mari greutăți și insistențe. Oamenii nu au înțeles niciodată care este motivul pentru care trebuie să-și ducă pămîntul, vitele și utilajele într-un loc unde nu mai aveau proprietatea asupra lor. Era vorba despre agoniseala de generații și chiar de sacrificii și războaie duse pentru o bucată de pămînt. Cei mai bătrîni dintre ei povesteau la un pahar de țuică luată, cel mai adesea, „pe datorie” de la MAT, despre o altă lume, cu regi și regine în care trăiseră părinții și bunicii lor. Între ei era unul mai bătrîn, cu o mustață mare și care purta, și iarna și vara, opinci pe care și le făcea singur din piele de porc. „Politicianu”, pentru că așa îi spuneam cu toții, fie bătrîni, fie tineri sau copii, vorbea tare și apăsat și nimeni nu-l contrazicea. Dacă îl întrebai ceva despre anii petrecuți prin pușcăriile comuniste ofta ușor, se întuneca și schimba vorba. Era o combinație între Dumitru lu Nae și Cocoșilă, un om sfătos care știa să te și asculte și care te putea întrerupe brusc, să te facă prost și să te corecteze dacă vedea că spui aiureli. Copil al satului fiind, născut în plină epocă a socialismului, nu cunoșteam altă lume și nici nu bănuiam atunci că altădată lumea a fost organizată și a trăit și în alte cadre. Mai tîrziu, în anii 80, odată cu descoperirea Moromeților și a lui Petrini din Cel mai iubit dintre pămînteni, aveam să aflu ceva ce profesorii, în lașitatea lor nu ne spuseseră niciodată la școală. Înainte de Marin Preda „Politicianu” mi-a fost primul, și cel mai bine păstrat în amintire profesor de viață și istorie. Vorbea apăsat, răsucindu-și o țigară în care presăra un fir de tutun pe o bucată de ziar, spunîndu-mi că „asta” n-o să dureze prea mult. Știam despre ce vorbește, dar îl mai întrebam o dată, pentru a-l provoca, în speranța că-mi va mai spune iar poveștile pe care le știa tot satul, dar de care eu nu mă mai săturam. „Chestia asta, domne, socialismul ăstora n-o să dureze prea mult. N-are cum!!!” N-a apucat să vadă „socialismu ălora” căzut. Asta a fost… din păcate…
Dar nu neapărat despre el aș fi dorit să vorbim ci despre caracterul profund moral al vieții de acolo. Rușinea era elementul, categoria și starea individual-morală fundamentală care trasa granițe între ce-i bine și ce nu este bine, între ce este și ce nu este „frumos” să faci. De la cei mai mici pînă la cei bătrîni atunci cînd se dorea impunerea unei constrîngeri sau a unei interdicții se invoca rușinea. Ni se spunea că este rușine să faci sau să dregi cutare lucru fără alte explicații. Poate că nici ei nu știau exact de ce ar trebui să-ți fie rușine. Din această cauză explicațiile erau rare și totul funcționa ca un set de interdicții ce apărau valorile fundamentale specific umane sau obiceiuri de mai mică însemnătate, dar importante pentru comunitate. Ei m-au învățat atunci că este rușine să minți sau să furi. Era rușine, de asemenea, să treci pe dinaintea uni bătrîn sau, ca femeie, să treci pe dinaintea unui bărbat. Oamenii se salutau între ei și era „mare rușine” să nu saluți întotdeauna primul pe cel mai în vîrstă decît tine, indiferent cine ar fi fost el. Acolo am trăit un șoc atunci cînd, întorcîndu-mă în sat după ce am intrat la o facultate (nici măcar la una de prestigiu), oamenii au început să se ridice în picioare și să-mi spună „bună ziua, dom’ inginer”. Și nici măcar nu glumeau. Era forma lor de respect. Pentru ei toți cei care aveau o facultate arau ingineri. Rușinea era dimensiunea fundamentală a moralei unei comunități mici în care milițianul nu călca aproape niciodată. Cine nu respecta acest cod nescris de comportament se afla în „în gura lumii”. A fi „de rușinea lumii” era un lucru foarte grav. Însemna că ai încălcat codul de conviețuire și puteai intra într-o situație grea. Această stare presupunea priviri piezișe, vorbe primite în răspăr și o stare generală de rea vecinătate echivalentă cu excomunicarea. Rar se întîmpla așa ceva. Furturile erau rare și alcoolul nu pusese încă stăpînire peste tot așa cum aveam să văd cu durere începînd cu anii 80, cînd reîntoarcerile acolo aveau să-mi devină rare, din ce în ce mai rare, într-o lume din ce în ce mai degradată.
Tot în acest context al rușinii trebuie să discutăm și despre salariile celor din ASF. Am observat cum încercările bolborosite de a se apăra au adus în discuție tot felul de argumente. Cel mai subtil mi s-a părut a fi acela care ține de faptul că banii de acolo nu ar fi publici. Nimic mai fals. Faptul că bugetul acelei entități nu face parte din bugetul statului român este o scăpare a unei legi pe care tot oameni ca ei au făcut-o. ASF este o instituție a statului român iar oamenii de acolo sînt slujbași ai țării. Este incredibil că legea le permite să-și colecteze singuri venituri chiar din piața pe care trebuie s-o controleze și reglementeze,după care își stabilesc singuri salarii. După ce criterii? După nici unul din moment ce salariul șefului îl depășește în mărime pe cel al omologului său american. S-a mai spus că nu actuala conducere a stabilit aceste salarii ci fosta. Şi ce dacă? Asta îi absolvă de situația penibilă în care se află? Sau dacă au mai furat și alții putem fura și noi? Ce tip de explicație este asta? Mai spun că le vor înjumătăți. Degeaba! Tot mari rămîn. Atitudinea lor este un fel de inadecvare intenționată, arogantă chiar, la o lume și o societate care cu greu își caută echilibrul, cu milioane de oameni ce trăiesc de pe o zi pe alta, unii dintre ei victime ale sistemului pe care ar trebui să-l reglementeze tocmai această instituție. Cu toții trăim în același spațiu și asta ne obligă la un minimum de solidaritate. Cum să justifici venituri de 70.000 de euro într-o lună cînd tot în acest interval o familie medie cîștigă în medie puțin peste 600 de euro? Ce nivel de calificare trebuie să ai? Cine sînt acești oameni? Au inventat apa caldă? Sau curentul electric? Poate sînt niște genii în economie, laureați ai Premiului Nobel? De fapt, după cum aflăm, unii dintre ei sînt doar soți, amante, amanți, copii sau nepoți. Au pus un afiș sau au șoptit o pîră în urechea unui șmecher. Atît și nimic mai mult. Este vreunul dintre ei în situația lui Constantin Stroe care cu îndîrjire a păstrat și a relansat în România o întreagă industrie auto? Lui îi datorăm acum aproape 30% din exporturi. Ce salariu îi dau cei de la Renault? Și cît ar trebui să-i dăm lui dacă dăm „acestora” asemenea sume? Sau poate este vreunul în situația doctorului Brădișteanu sau doctorului Irinel Popescu (să mă ierte ceilalți doctori cărora nu le pot da numele aici) care pun la oameni inimi și ficați dăruindu-le, asemenea Creatorului, o nouă viață? Cît cîștigă acești oameni? Cîți dintre ei s-au mai hotărît să plece din țară cînd au văzut salariul șefului de la ASF? Ne oprim aici. Mai sînt sute, mii de asemenea întrebări.
Nu știu de unde vin asemenea oameni. Din ce unghere întunecate ale comunismului, primitivismului și tranziției românești. Spuneam că sînt inadecvați. Nu este însă inadecvarea datorată ignoranței în care se află prezentatoarele meteo ale televiziunilor de știri. Ele ne îndeamnă să ne bucurăm de vremea frumoasă a zilei ce începe cînd afară sînt peste 35 de grade în mod constant și de luni de zile este o secetă cumplită. Toată lumea se plînge și se vaită de atîta potop de căldură și ele, zîmbind, ne îndeamnă să ne bucurăm. Altele ne îndeamnă la fel, să ne bucurăm de vremea călduroasă în mijlocul iernii, cînd toată lumea așteaptă zăpada pentru a se bucura de sărbătorile de iarnă. Mai este și inadecvarea „domnului dobîndă”, acela cu fustiță peste pantaloni și durduliu, dintr-o reclamă sinistră, menită a-și bate joc de noi, care ne îndeamnă să luăm credite ignorînd că jumătate din țară este înecată în datorii. Nimic din toate acestea. Inadecvarea celor de la ASF nu are nimic hazliu sau prostesc. Ei sînt inteligenți și încearcă să ne mintă. Ne livrează minciuna pe post de situație firească folosind argumente ce par a fi credibile. Aceștia sînt șmecherii, oligarhii politicii și finanțelor din România. Acești oameni și lăcomia lor infinită (pe banii noștri și nu pe bani privați) ne lasă fără argumente în fața copiilor și studenților noștri. Istoria scrisă de protestantul căruia îi tremură mîna pe ultimul cent și pe care Max Weber o invocă în lucrările sale nu mai are nici un sens. Valori ca austeritatea, ascetismul, supunerea față de lege, prețuirea banului și cultul muncii, care stau la baza lumii libere sînt golite de conținut. Așa cum au compromis socialismul, sînt pe cale să compromită și capitalismul, așa cum bine spunea Mircea Dinescu. Ce să le mai spui tinerilor? Orice le-ai spune, nu poți fi convingător. Nu le mai poți vorbi despre valorile de mai sus. Contraexemplul este atît de aproape (datorită impactului foarte mare al media) și atît de halucinant încît nu te vor crede. Vor avea impresia că-i minți, că le dai explicații în care nici tu nu crezi. Oricum, nu aceasta este lumea pe care ne-o dorim. De aici încolo, datorită confuziilor, discursul antisistem, extrem de periculos, poate să înceapă…
Nu întîmplător am invocat lumea așezată a copilăriei mele dintr-un sat uitat de lume. Capacitatea de asociere și cooperare a acelor oameni le-a creat, în timp, o morală, un set de repere, chiar dacă primitive, prin respectul cărora mergeau înainte. Nu știu exact ce s-a întîmplat (sau poate știu) dar azi la atîția ani după Revoluție, chiar la nivelul celor care se reclamă a fi elita, iată că sîntem cu mult înapoia lor. Spun asta pentru că nu mai avem în conștiința noastră de oameni reperul fundamental al moralei lor. Nu ne mai este rușine!
