Relansarea economică prin consum

Una dintre dezbaterile legate de posibilităţile de relansare a economiei este legată şi de folosinţa consumului ca motor al creşterii economice. Dezbaterea nu este nouă şi există ţări ale lumii şi perioade în care reţeta a fost aplicată. Fie că a fost stimulată oferta, fie că a fost stimulată cererea, finalităţile care se doreau a fi atinse erau aceleaşi – creşterea economiei şi a nivelului de trai. Stimularea cererii, adică a consumului populaţiei, se poate obţine fie prin creşterea veniturilor consumatorilor, fie prin modificarea, în sensul scăderii preţurilor (adică prin reducerea taxării). În situaţia financiară în care se află bugetul statului, am putea conta doar pe măsuri de creştere a veniturilor consumatorilor. Prin asemenea măsură s-ar crea în piaţă un şoc monetar, prin sume aflate la dispoziţia consumatorilor. Consumul ar creşte, numai că întrebarea este în ce măsură economia noastră poate valorifica în folos propriu un asemenea şoc monetar, astfel încît efectele să fie cele scontate, şi nu altele. A pune bani în piaţă este simplu, problema este ce faci cu ei, pentru că banii care nu mobilizează factorii de producţie interni pot produce un rău mai mare decît lipsa lor iniţială. Spunem aceasta deoarece finalitatea declarată a demersului ar trebui să fie creşterea economică, adică obţinerea unui impuls, a unei creşteri durabile (prin acumulare de capital fix şi investiţii) în zona, în spaţiul economiei reale.

Banii sînt ca un medicament, luaţi în cantitate mare pot produce dezechilibre mai grave decît cele pe care le dorim tratate, şi luaţi în cantitate mică nu ajung. De asemenea, nu în orice ţară şi nu în orice moment poate fi folosită expansiunea monetară ca metodă de asigurare a unei creşteri economice. Cu cît statul respectiv este mai competitiv, în raport cu celelalte state ale Planetei, cu atît poate folosi moneda în rol de motor al vieţii economice. Din acest punct de vedere, există state locomotivă şi state vagon, adică state care construiesc reguli şi impun reguli în plan monetar internaţional şi state care, prin statutul lor secundar, în cadrul diviziunii internaţionale a muncii, sînt obligate să respecte cuminţi aceste reguli. Statul de tip locomotivă se află în centrul unor interese economice afirmate şi susţinute prin competitivitate şi monedă puternică, care poate determina prin comportamentul său economic conduita altor state. Statul locomotivă creează şi impune reguli în plan geoeconomic şi geopolitic, după principiul fizic al concordanţei dintre mărimea unei planete şi posibilitatea direct proporţională de a determina comportamentul planetelor alăturate. Spre deosebire, statele vagon se află în zona sa de influenţă economico-monetară şi politică. Aceste state nu deţin puterea economică de a crea şi impune reguli. Îşi urmează locomotiva, „călcînd“ cel mai adesea pe acelaşi drum. Statele vagon nu deţin monedă puternică şi nu pot influenţa în nici un fel relaţiile la nivel regional sau planetar.

Pentru a putea folosi un şoc monetar în favoarea sa, un stat trebuie să îndeplinească mai multe condiţii complexe. Competitivitatea economică în raport cu alte economii ale lumii este una dintre ele. Competitivitatea obţine un raport cost-beneficiu bun sau foarte bun al valorificării factorilor de producţie. O unitate monetară investită poate produce profituri foarte mari, deoarece valorificarea produsului final este foarte bună. Ramurile de vîrf, tehnologiile înalte şi calitatea produsului duc la cerere permanentă pe piaţa internă şi internaţională, obţinîndu-se profituri mari. Avioane Boeing fabrică doar firma Boeing. Ele sînt cerute în toate statele şi pe toate pieţele internaţionale. Un dolar investit de această firmă poate avea un randament foarte mare. Poziţia de competitivitate a unei ţări asigură un nivel ridicat de acoperire prin preţ şi calitate a mărfurilor produse, astfel încît inflaţia şi dezechilibrul sînt evitate şi transferate asupra consumatorului mărfurilor sale. Poziţia de competitivitate duce la un permanent transfer de valoare în favoarea celui competitiv şi în defavoarea celui necompetitiv.

Deschiderea economică este un avantaj care funcţionează în strînsă legătură cu competitivitatea economică. O economie competitivă şi deschisă asigură impunerea ţării respective în plan internaţional şi transferuri de valoare prin preţul practicat. O economie necompetitivă şi deschisă poate pierde, în primă fază, valoare prin comerţ, dar are şansa conectării la diviziunea internaţională a muncii şi specializării în raport cu pieţele internaţionale. Nu se poate practica expansiunea monetară decît în contextul plasării într-o poziţie favorabilă, în raport cu pieţele economice şi financiare. O economie necompetitivă şi închisă, opacă la schimbul comercial, este condamnată la înapoiere.

Indiferent de nivelul său de deschidere şi de competitivitate, o economie nu poate practica expansiunea monetară, în orice moment. În funcţie de fazele ciclului economic, politica monetară trebuie atent condusă. Ideal ar fi ca autoritatea monetară să calculeze corect aceste faze şi să nu ofere motive de încălzire suplimentară, unei economii deja încinse. De asemenea, nu trebuie să se pună piedici suplimentare unei economii aflate deja în criză. Politicile anticiclice sînt obligatorii pentru a obţine efecte favorabile, în cazul şocului monetar expansionist. Este şi motivul pentru care statele intră diferit în criză economică, suportă în mod diferit criza şi pot suporta metode diferite de ieşire din criza economică.

O ţară poate practica expansiunea monetară, şi dacă este cristalizată, are o opţiune clară în legătură cu diviziunea internaţională a muncii. Este vorba despre cunoaşterea limitelor în raport cu celelalte economii ale lumii şi valorificarea optimă a unui potenţial propriu posibil. Este o eroare să creadă oricine că poate fabrica un avion de linie, precum Boeing. Pentru asta este nevoie de tradiţie, resursă umană, experienţă, nivel tehnologic de ansamblu al economiei, ştiinţă şi inteligenţă. Este o combinaţie rară. Un stat sărac care-şi propune să fabrice un asemenea avion va irosi resursa într-o nereuşită. Economia şi moneda se află într-un joc al resurselor, al valorificării lor şi al unui optim posibil, raţional, şi nu fantasmagoric. Economia nu se realizează cu planuri cincinale sau cu utopii şi false reprezentări. Economia şi viaţa economică penalizează orice eroare şi orice calcul greşit.

Raportul stat – viaţă economică este esenţial în folosirea expansiunii monetare ca motor al economiei. Statul este un prost gospodar şi un prost manager. Statul risipeşte resurse, ajungînd, de fiecare dată, într-o corupţie fără sfîrşit. Statul nu trebuie să fie, şi nu poate fi agent economic. Birocraţii nu ştiu economie şi, cînd se amestecă în economie, greşesc. Viaţa economică are nevoie să se dezvolte natural, firesc, în relaţie cu mediul extern şi intern. Numai aşa poate fi durabilă orice creştere economică. Statul risipeşte resurse, iar moneda în surplus va lua calea corupţiei şi a „sifonărilor“ în afară, în paradisuri fiscale. În economiile etatiste nu poate fi gîndită o expansiune monetară care să valorifice superior factorii de producţie. Orice ban în plus, pus în circulaţie, ajunge rapid în buzunarele oligarhilor. Economiile liberale valorifică superior moneda, pentru că gospodărirea resurselor private se face la alte dimensiuni şi randamente, în raport cu gospodărirea resurselor de către state. Reţeta: expansiunea monetară Ÿ stat Ÿ economie Ÿ recesiune economică este aproape sigură atunci cînd statul participă activ, în calitate de proprietar şi agent economic, la viaţa economică. Nu există ţară cu un stat autoritar care să poată discuta despre valorificarea superioară a expansiunii monetare. Problemele de proprietate şi management dau bătăi de cap, indiferent de nivelul la care o economie se situează în raport de ceilalţi competitori. Dacă putem imagina, de mîine, o Americă socialistă sau etatistă, atunci de poimîine, în mod sigur, firma Boeing nu ar mai deţine supremaţia la nivel de producţie de avioane. Cineva, un birocrat, ar crede că este mai deştept decît un doctor în aeronave la Harvard sau MIT şi ar schimba poziţiile aripilor. Din acel moment poate că avioanele respective ar începe să se prăbuşească şi nu s-ar mai urca nimeni în ele.

Orientarea şi importanţa geopolitică a unui stat sînt foarte importante în valorificarea potenţialului pe care-l oferă o expansiune monetară. Exemplul Germaniei şi al Japoniei după al Doilea Război Mondial este unul clasic, în care dolarii americani şi-au găsit o valorificare superioară, expansionistă, de multiplicare economică, şi realizarea, astfel, a unei stabilităţi politice. Pentru că stimularea economiei prin monedă şi consum nu este o legendă, putem discuta despre o reţetă în care statele bogate ale lumii investesc cu precădere şi pot provoca economia, obţinînd acumulări şi evoluţii pozitive. În context, subliniem aportul de capital străin din România, imediat după ce ţara noastră a devenit membră a NATO, după anul 2004.

Este mai mult decît evident că România nu se află în poziţia de a folosi moneda şi consumul ca stimul de relansare economică. Banii puşi pe piaţă ar alimenta un consum care se bazează, în primul rînd, pe importuri, şi nu pe producţie proprie, internă. Prin mecanismul deficitului comercial şi al îndatorării, am alimenta creşterea economică a partenerilor, pe fondul îndatorării noastre. Dezechilibrele existente s-ar accentua, şi din săraci am deveni şi mai săraci, chiar dacă pe termen scurt ni s-ar oferi iluzia unei false bunăstări şi creşteri economice. Banii pot fi creaţi din nimic, dar lumea economiei reale, materiale, nu poate fi creată din nimic. Cînd se îndepărtează de această lume, economia financiară provoacă crize, inflaţie şi dezechilibru. Echilibrul economic, deci, şi implicit şi cel social şi politic, nu poate fi gîndit în afara corelaţiei dintre cele două economii. Milton Friedman arată: „Eu nu am descoperit niciodată, pînă în prezent, un tip de relaţie mai satisfăcătoare şi mai precisă decît creşterea regulată a cantităţii de monedă. Folosirea monedei ca motor al expansiunii economice este ca un medicament. Asemenea medicamentelor, are avantaje şi contraindicaţii. În prospectul său scrie mereu «nu luaţi acest medicament dacă»...“ (Milton Friedman, „Inflation et système monetaires“. Apud Tiberiu Brăilean, Monetarismul în teoria şi practica economică, Editura Institutul European, Iaşi, 1998, p. 26)

Este clar că nu sîntem pregătiţi pentru un asemenea medicament. Atunci de unde şi cu ce ar trebui să începem? Eu cred că nu trebuie început cu reforme în economie, ci în politică. Actualul sistem politic oligarhic şi clientelar înghite şi confiscă orice resursă economică, paralizînd practic orice tendinţă de creştere sau relansare. Aşa se întîmplă că, deşi statistic se înregistrează creştere economică, noi avem, totuşi, sentimentul că o ducem din ce în ce mai rău. Putem produce mult şi pentru toţi doar în momentul în care repartiţia nu va mai avea aspectul unui jaf în care cel puternic şi hoţ îl fură şi-l scuipă în faţă pe cel harnic şi slab.  

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. În 2010, a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică „Brâncuşi“.  

Foto: wikimedia commons