Acceptabilitatea socială a îmbogăţirii

Unul dintre motivele pentru care cea mai mare parte dintre noi se pronunţă negativ în legătură cu direcţia în care merge ţara este legat în mod sigur de repartiţie, de măsura în care fiecare participant la viaţa economică are acces, în funcţie de un set de reguli şi norme, la rezultatele muncii tuturor. Omul occidental ştie că egalitatea între oameni este un fapt imposibil, tocmai datorită înzestrărilor noastre naturale specifice, diferite de la un individ la altul. Azi, şi datorită eşecului socialismului ca doctrină teoretică şi experiment practic, putem spune că sîntem diferiţi, acceptăm că sîntem diferiţi şi considerăm diferenţa ca pe un dat natural care întregeşte farmecul vieţii noastre de zi cu zi. Este imposibil din punct de vedere biologic, dar şi social, să ne imaginăm o lume a perfectei egalităţi, în care oamenii au aceeaşi înălţime, acelaşi nivel de inteligenţă şi trăiesc cu toţii acelaşi număr de ani. Urmarea ar fi o plictiseală totală, în care fiecare om al Planetei ar trăi în acelaşi tip de cutume, ar crea aceleaşi instituţii şi ar consuma zilnic aceeaşi cantitate de oxigen. Diferenţa fundamentală, dată în mod natural, de tip biologic, se transmite în diferenţe de ordin social. Oameni diferiţi îşi construiesc în jurul lor orizonturi diferite. Rezultatul este că şi problema fundamentală a economiei se tranşează în mod diferit. Fiecare dintre noi trăim zbaterea dată de numărul infinit de nevoi şi interese care ne domină viaţa şi, în acelaşi timp, posibilităţile de satisfacere a lor reduse sau limitate pe care, în funcţie de abilitaţi şi talente, ni le oferă natura şi societatea, adică lumea înconjurătoare. O lume în care fiecare dintre noi ar avea satisfăcute sau şi-ar putea satisface toate nevoile la nivelul viselor sale este o lume imposibilă, o utopie. Creatorul a făcut o mare eroare. Nu ne-a limitat nevoile şi imaginaţia, dar ne-a limitat în mod drastic resursele de care dispunem, pe parcursul vieţii, pentru atingerea lor. Din acest motiv, oamenii par a se afla într-un război permanent unii cu alţii. Este o luptă aparentă pentru apropierea, însuşirea şi folosinţa bunurilor materiale. Starea poate fi interpretată ca un război al fiecăruia împotriva tuturor. Este vorba, pe fond, despre căutarea cu orice preţ a satisfacţiei materiale, confundată, de cele mai multe ori, cu fericirea. Finalitatea, aflată în mintea fiecăruia dintre noi, este aceea de a trăi mult şi într-o stare de bine, de fericire. Este vorba însă numai în aparenţă despre un război. Oamenii, spre deosebire de animale, au suflet şi morală. Regula este că străzile oraşelor sînt liniştite şi organizate, iar oamenii nu se aleargă reciproc pentru a se deposeda de genţi, haine sau pantofi. Omul are un univers interior şi se raportează la lumea exterioară. Sîntem singurele fiinţe care îşi consumă dimensiunea tragică a existenţei în mod conştient şi asumat. Bătălia cu raritatea şi vulnerabilitatea faţă de mediul natural ne-au impus cooperarea şi asocierea. Omul este fiinţa care se poate asocia într-un număr infinit de formule, tocmai pentru a-şi asuma şi depăşi limitele. Trăim în familii, în oraşe şi state, adică în comunităţi, pentru că am observat că ţelurile noastre individuale pot fi atinse mai uşor în comunitate. Sîntem fiinţe care nu-şi pot valorifica avantajele decît în asociere şi cooperare. Putem fi împliniţi doar prin noi înşine, însă în mijlocul celorlalţi şi cu recunoaşterea lor. Trăim, din această cauză, sub semnul unei dualităţi permanente: individ – societate, egoism – altruism, conflict – pace, bogăţie – sărăcie. 

Omul modern nu mai recunoaşte averea şi statutul social ca pe ceva dat, etern şi imposibil de schimbat. Lumea de dinaintea capitalismului era percepută ca fiind una îngheţată, şi pentru că omul sărac era sărac pentru totdeauna, iar omul bogat era bogat pentru totdeauna. Omul liber are posibilitatea de a-şi asuma şi de a-şi schimba destinul. Egalitatea de şanse nu este o vorbă în vînt. Dacă i-am descrie unui tînăr indian, membru al celei mai sărace caste, posibilităţile pe care le are un tînăr occidental la naştere, ar crede că îi vorbim despre raiul pe pămînt. La noi damnarea nu mai este o regulă, ci doar o excepţie. Şi, din acest motiv, viteza de înaintare a lumii noastre este alta, cu totul diferită. Acum 25 de secole, Aristotel ne învăţa că: „În general, este dificilă convieţuirea şi punerea în comun a tot ceea ce ţine de condiţia umană (…). Aşadar, comunitatea averilor presupune atît aceste inconveniente, cît şi altele. Însă modul în care se prezintă astăzi lucrurile, dacă ar fi îmbunătăţit şi de o acomodare cu legile şi de o organizare corectă a lor ar deveni cu totul deosebit, pentru că el ar lua ceea ce este bun din ambele. Prin «ambele» mă refer la existenţa comunitară şi la cea privată. Într-un fel, este necesar ca proprietăţile să fie comune, dar în general, ele trebuie să aibă caracter privat. Cei care îşi văd fiecare de ale lor nu se ceartă unul cu celălalt, ci ei vor fi mai degrabă darnici, dacă fiecare se va ocupa de ale lui.“ ( Aristotel, Politica , Editura IRI, Bucureşti, 2001, p. 87)

În acest context al egalităţii de şanse apare şi discuţia despre măsura în care averile din jurul nostru pot fi considerate ca fiind legitime sau ilegitime, meritate sau nemeritate. O avere legitimă este una suportată şi acceptată din punct de vedere social, pe cînd o avere ilegitimă este una imposibil de acceptat din punct de vedere social. Averea ilegitimă provoacă insatisfacţie şi refuz în jurul său, subminînd valorile libertăţii, în baza cărora a fost creată. Încălcarea regulilor în dobîndirea averii nu ajută pe nimeni, îndepărtînd societatea şi deposedînd-o, în mod logic, de virtuţile asocierii şi cooperării între indivizi. John Kenneth Galbraith arată că „societatea perfectă trebuie să facă diferenţa între îmbogăţirea ca un lucru favorabil şi acceptat din punct de vedere social, şi costul social al acesteia“. (Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele omului, Editura EuroSong&Book, Bucureşti, 1997, p. 33)  Îmbogăţirea nemeritată şi ilegitimă nu poate fi acceptată şi nu trebuie acceptată într-o lume dezirabilă, perfectă, aşa cum metaforic o numeşte Galbraith. Costul maxim al averii ilegitime poate fi chiar anomia socială, adică o stare de dezordine în care oamenii nu mai recunosc virtuţile asocierii. Instituţiile şi normele îşi pierd valoarea lor magică iar omul renunţă la morală, reanimalizîndu-se în mod periculos. Este posibil aşa ceva. De fapt, degradarea calităţii umane în jurul nostru este o constatare zilnică, şi nu o iluzie. Nimeni nu poate garanta că valorile despre care vorbim pot produce prosperitate şi linişte. Dacă nu sîntem atenţi, putem trăi la infinit (exagerez!!!) partea negativă a dualităţii despre care vorbeam. Naţiunile tinere pot asocia în mod eronat dobîndirea de avere cu încălcarea legii. „…Problema fundamentală a cetăţii este aceea a împărţirii obligaţiilor şi avantajelor.“ (Andrea Giardina, coautor, Omul roman, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 31) Oamenii trebuie să fie solidari între ei şi să-şi respecte munca şi averea. Nu este posibil ca mereu unii să suporte greutăţile, adică munca, impozitele, respectarea legii şi posibilele curbe de sacrificiu economic şi mereu aceiaşi să obţină beneficiile, adică prosperitatea şi accesul nelimitat la resurse. Falsele bariere între oameni, impuse de oligarhie, conduc la deznădejde şi descurajare. Şansa realizării individuale nu trebuie să fie o iluzie pe care o vînd şmecherii la televizor, ci o realitate. Or, solidaritatea nu poate fi asigurată decît prin impunerea legii şi a regulilor şi sădirea în sufletul fiecărui om a convingerii reale că cel de lîngă el trăieşte mai bine pentru că are mai multe atuuri, şi nu pentru că este hoţ. 

Toate bune şi frumoase, numai că ne întrebăm ce este de făcut din punct de vedere practic. Eu cred că rolul viitorului şef de stat este fundamental pentru direcţia în care vom evolua. Dacă bătălia va fi cîştigată de oligarhi, atunci ne vom oligarhiza în mod iremediabil cu consecinţe greu de prevăzut asupra viitorului nostru. Dacă bătălia va fi cîştigată de pietoni, atunci avem şansa unui program politic care să democratizeze realmente lumea românească şi să-i valorifice la maximum potenţialul. Noul preşedinte poate să continue semnalul că legea este ceva ce trebuie respectat de toată lumea şi nu este ceva relativ, asemenea culorii verde la semafor, pe care daltoniştii o pot vedea şi altfel, fără a se face vinovaţi. Statul trebuie retras din economie, deoarece produce în mod continuu corupţie iar mandatele aleşilor nu pot fi infinite. Nu poţi ocupa toată viaţa o funcţie pentru simplul motiv că instituţia este a statului, şi nu a familiei tale. Nu poţi schimba legea pentru a ocupa o funcţie de ministru, aşa cum s-a întîmplat cu cea a educaţiei naţionale, şi nu poţi lăsa locul tău de demnitar sau poziţia publică fiului, fiicei, soţiei sau soţului. O regionalizare ştiinţific făcută şi votul obligatoriu ar fi alte măsuri pozitive. Dimensiunile oligarhizării României sînt acum uriaşe iar potenţialul său de acţiune şi perfidia perpetuării este, de asemenea, mare. Oligarhia sărăceşte în jurul său, subminînd însuşi statul. Oligarhul nu ştie ce este o lege pentru că în mintea sa el este legea. Averile lor sînt imposibil de acceptat din punct de vedere social şi duc la tensiuni uriaşe în interiorul colectivităţilor. Un om luminat poate provoca o schimbare convingîndu-şi colegii de politică despre alegerile obligatorii care trebuie făcute. Continui să cred şi să sper că, aşa cum este ea, clasa politică poate urma un asemenea proiect comun, chiar în beneficiul propriu. Noul preşedinte ne va ajuta dacă va fi un om sănătos la cap şi ataşat de valorile pe care le enunţam. Cred într-o schimbare din interior, şi nu cred în discursul antisistem. Cei care îl practică sînt inconştienţi. Dincolo de libertate şi legea care o apără se află doar haosul.  

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. În 2010, a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică „Brâncuşi“.