Buzunarul ca finalitate a creşterii economice
Ne aflăm, de ceva vreme, în zona unei noi dezbateri publice. Este vorba despre măsura în care creşterea economică înregistrată în cursul anului 2013 se vede – sau se simte, depinde de interlocutor – în nivelul de trai al populaţiei, al cetăţeanului obişnuit. Preocuparea este legitimă, deşi nu toţi oamenii politici au în grijă buzunarul nostru. Marea majoritate fiind recunoscuţi, mai degrabă, pentru grija pe care o au faţă de problemele propriului buzunar. Numai că, aşa cum trebuie să judecăm de fiecare dată, dacă există doar o excepţie, unul singur care se abate de la regula enunţată, atunci problema ridicată de el rămîne valabilă şi trebuie luată în dezbatere. Un alt motiv pentru care procedăm aşa este că, pe fond, întrebarea luată în discuţie atinge, chiar fără să ştie cei care o enunţă, o problemă fundamentală în economia teoretică şi practică, şi anume: problema repartiţiei, a modului egalitar – sau echitabil, etic –, în care producătorii de mărfuri au acces la rezultatele muncii lor. Cu alte cuvinte, măsura acceptată de societate, în care fiecare dintre noi primeşte în funcţie de ceea ce oferă. În funcţie de răspunsul la această problemă, economiştii, ca şi politicienii, se împart în liberali şi etatişti, în gînditori şi practicieni care acceptă, sau nu sînt de acord cu intervenţia statului în economie şi societate. Problema repartiţiei este aceea care s-a încercat a fi rezolvată prin cele mai diverse metode şi soluţii. Ea este cea care a împărţit lumea în două şi tot ea a provocat revoluţii şi războaie. Robert Owen, un socialist utopic, a mers pînă acolo încît a militat pentru o repartiţie în funcţie de vîrsta fiecărui membru al societăţii (vezi Friedrich Engels, Anti-Dühring, în K. Marx, F. Engels, Opere, vol. 20, Editura Politică, Bucureşti, 1964, p. 261). Nu ne putem imagina o lume în care oamenii bătrîni au mai multe nevoi. Am adus în discuţie soluţia lui Owen doar pentru a ilustra limita pînă la care teoreticienii au fost preocupaţi de problema repartiţiei. Un liberal, Hayek, vorbeşte despre problema repartiţiei arătînd că „problema guvernării este cine primeşte, cînd şi cum. (...) Cîtă vreme statul va întreprinde o acţiune sau alta, ea va avea un efect oarecare asupra ecuaţiei cine primeşte, cînd şi cum.“ (Friedrich Hayek, Drumul către servitute, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 127). Socialismul a vehiculat intens mitul egalităţii între oameni, chiar împotriva evidenţei naturii umane. Nu putem trece, în dezbatere, peste Marx. El arată: „Repartizarea mijloacelor de consumaţie este doar o urmare a repartizării condiţiilor de producţie respective. Iar această din urmă repartizare formează una din caracteristicile modului de producţie însuşi.“ (K. Marx, Critica Programului de la Gotha, Editura Partidului Muncitoresc Român, Bucureşti, 1948, p. 34)
Cu alte cuvinte, asumarea statutului de proprietar al mijloacelor de producţie ar putea duce la obţinerea egalităţii mult visate. De fapt, lucrurile sînt mai complexe pentru că firea umană este mai complexă. Oamenii nu sînt egali şi nici nu-şi doresc să fie egali. Fiecare dintre noi poartă cu sine, în mod natural, o lume diferită, cu speranţe şi planuri diferite. Azi, omenirea se află la capătul iluziei că oamenii pot fi egali unii cu alţii. Ştim că sîntem diferiţi acceptăm că sîntem diferiţi şi ne dorim să fim diferiţi noi înşine, aşa cum ne-a lăsat însuşi Creatorul. Hayek subliniază: „Dar nimic nu este mai departe de adevăr decît aserţiunea că oamenii ar primi egalitatea mecanică de acest tip (discută despre egalitarismul de tip socialist – n.n.) drept ceva dezirabil. Nici o mişcare socialistă care a tins către egalitatea deplină nu a cîştigat vreodată un sprijin substanţial.“ (F.A. Hayek, op. cit., p 129) Recunoscîndu-ne statutul de fiinţe inegale, ne recunoaştem implicit capabilităţi diferite de a ne apropia „mijloacele de consumaţie“, cum le numeşte Marx. Criteriile pe care ni le dă libertatea sînt legate de inteligenţă, pragmatism, studii, familie, preocupări, talente, înzestrări naturale. Ţinînd cont de ele, devenim mai bogaţi sau mai săraci, dar nu mai mult sau mai puţin fericiţi. Există, însă, un fapt fundamental care trebuie să dubleze această stare de lucruri, şi anume: egalitatea de şanse prin respectul faţă de lege. Atuurile fiecăruia, dezvoltate în respectul faţă de lege, impun o meritrocraţie larg acceptată şi mereu supusă transformării şi înnoirii. Respectul faţă de lege este unul dintre criteriile care diferenţiază azi statele, împărţindu-le în bogate şi sărace. Egalitatea de şanse realizează „chimia“ care ne ţine împreună, este baza a ceea ce numim solidaritate socială. Performanţa economică este efectul unei asemenea situaţii. Din păcate, cadrul realizării egalităţii de şanse nu ne este la îndemînă. Aparţine lumii politice. Aici se închide cercul în economia şi politica noastră.
Este un cerc vicios, pe care puţini îl conştientizează şi nimeni nu acţionează împotriva sa. România este o oligarhie politică şi financiară. Culmea tupeului este că tocmai cei care au instituit-o şi fac eforturi pentru permanentizarea sa sînt cei care ies la televizor şi se plîng de faptul că nu se vede creşterea economică în buzunarele cetăţenilor. Ca şi cum lor le-ar păsa de buzunarele noastre. Mare parte din activitatea economică este confiscată şi se desfăşoară în interiorul unor grupuri infracţionale de partid şi de stat. Chiar dacă schimbăm şeful de stat periodic, avem mandate nelimitate la parlamentari, preşedinţi de consilii judeţene şi primari. Aceşti oameni dezvoltă în jurul lor o clientelă halucinantă. Nimeni nu desfăşoară o activitate economică fără ca ei să ştie cine este, ce face şi dacă este „de-al nostru“. Legea o fac ei. A te opune într-un fel sau altul este ca şi cum te-ai sinucide. Sînt din ce în ce mai dese exemplele în care mama sau tata se pensionează şi lasă locul, în aparatul de stat, fiului sau fiicei. Nimeni nu se sesizează, ca şi cum succesiunea de acest tip ar fi ceva normal. Omul obişnuit dă din umeri. Sînt puţini cei care se mai bat pentru ceva. Cei mai mulţi intră „în sistem“, căutîndu-şi sprijin într-un sediu de partid. Este şi motivul pentru care sediile partidelor se golesc în momentul cînd acestea ies de la guvernare. Este un fel de migraţie permanentă, asemănătoare cu cea a bancurilor de peşti ce se orientează brusc, aparent fără nici o explicaţie, într-o altă direcţie. Viaţa multora dintre noi se desfăşoară între lipsuri şi abuzurile satrapului de partid şi de stat. Mulţi dintre politicienii noştri sînt bolnavi la propriu. Există primari la al cincilea mandat şi care spun, rînjind mediocru, că vor candida din nou pentru că „îi vor cetăţenii“. Dacă nimeni nu-i opreşte, vor candida şi vor cîştiga în continuare pentru că legea actuală (culmea!!!) le permite să cîştige fără majoritate absolută. Prin măsura asta economisim bani în procesul electoral, dar pierdem sume mult mai mari, incomensurabile, prin conservarea clientelei. Aceşti oameni sînt şefii mafioţi ai unei clientele uriaşe. Se fac tîrguri, şi indezirabilii dispar de pe liste, din funcţii şi din comunităţi. Fără să ne dăm seama, am ajuns la nivelul Italiei din perioada interbelică, în care boss-ul mafiot nu se deosebea prea mult de feudalul Evului Mediu. Ei sînt cei care pun o presiune uriaşă pe exprimarea politică guvernamentală. Legea amnistiei, ca şi soluţiile imbecile de „scutire“ (aşa se exprimă unii) în procesele cu ANI au demonstrat-o din plin. Negociază portofolii, porturi, străzi, munţi, parcuri, combinate industriale şi bugete de miliarde de euro. Rîd de noi cînd vorbim despre economie de piaţă, democraţie şi egalitate de şanse. Ne consideră nişte lunatici, nişte nebuni care nu au nici o legătură cu realitatea. Nu vedem prosperitatea pentru că o „sifonează“. Au conturi, asemenea prietenilor lor ruşi şi ucraineni, peste tot în lume. Ei nu au încredere în ţara lor, România este doar locul unde înşeli, minţi, furi şi apoi arunci vina pe adversarul politic. Acumularea de putere politică duce la o acumulare de putere economică, deoarece statul este confiscat şi se află în mîinile lor. Cum să construieşti instituţii cu oameni care trăiesc în Evul Mediu? Nu-şi cunosc titlul tezei de licenţă sau doctorat, dar critică un absolvent de Harvard pentru că nu are „esperenţă“. A avea „esperenţă“, în mintea lor, înseamnă să fii obişnuit cu furtul şi încălcarea legii. Este incredibil să vezi cum un partid liberal stă la putere ani de zile şi singura sa grijă este să „păzească“ aplicarea în continuare a cotei unice de impozitare. O bună metodă, de altfel, de încurajare a economiei, dar care nu este indicată în statele oligarhice, unde dezvoltă şi mai tare acumulările de capital şi putere politică. Nu este o întîmplare că aliatul social-democrat a fost de acord cu o asemenea măsură. Vedeţi cum se întîlnesc „spiritele mari“!?
Oamenii trebuie să fie liberi în a-şi urma iluzia că fericirea se poate cumpăra cu bogăţie. (Cum frumos subliniază Adam Smith în Teoria sentimentelor morale.) Asta asigură, în ansamblu, dinamismul şi căutarea specifice omului occidental. Oligarhizarea distruge acest mit şi estompează potenţial, individual şi naţional. Se impune retragerea statului din economie şi rotaţia obligatorie în poziţia publică (maximum două mandate), indiferent de nivelul luat în discuţie, de la şeful de stat pînă la primarul celei mai mici comune. Aduc în discuţie o soluţie radicală la o problemă gravă. Comunismul, prin aparatul său represiv şi prin inegalităţile impuse, a bulversat solidaritatea socială. Ne aflăm acum într-un punct al reconstrucţiei pe baze liberale, care nu va fi o reuşită dacă nu vom avea certitudinea egalităţii în faţa legii. Eliberarea de oligarh este primul pas. După aceea putem discuta despre repartiţie echitabilă (bazată pe merite), încredere şi reconstrucţie socială.
Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu-Jiu. În 2010 a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică „Brâncuşi“.
