Tiranul
Prima calitate a unui tiran este comportamentul său dublu, schizoid. Pentru cei ce nu-l ştiu, el pare a fi o fiinţă atipică, venită din alte lumi. Dacă se află într-o poziţie umilă, de executant, atunci el este cel care stă numai în preajma şefului său, încercînd în permanenţă a-l convinge de competenţa sa şi de faptul că numai el ştie şi numai el face tot. Pentru că nu-şi poate dezvălui adevăratul caracter, tiranul subaltern este umil pînă la lacrimi şi linguşitor pînă la greaţă. Dacă ai ochi şi destul caracter pentru a-l evalua corect, vei vedea o persoană degradată, speriată şi dispusă la a face orice pentru a mai urca încă o treaptă. Însă, adevăratul spectacol al nimicniciei umane îl oferă atunci cînd ajunge şef, cînd ajunge să conducă oameni. Numai el are rezolvări şi toată lumea trebuie să-l asculte cu atenţie. Sancţioneză, „taie“ capete şi „execută“ pe oricine nu este de acord cu el. Nu respectă niciodată legea pentru că el are întotdeauna propriul sistem de norme şi reguli.
Tiranul nu-şi schimbă niciodată înfăţişarea. Are acelaşi comportament la lucru, pe stradă sau acasă. Oricine ai fi, dacă l-ai contrazis, nu-i mai eşti „prieten“. Ştie tot, face tot. Şi soarele se învîrte după dorinţele lui. Este mereu supărat, aşa cum îi stă bine unui om cu „standarde înalte“. Nu spune niciodată ce-l nemulţumeşte, iar cei care îi sînt slugi trebuie să deprindă reflexe cu adevărat rafinate pentru a-i ghici gîndurile şi intenţiile cele mai ascunse. Odată ghicite, acestea trebuie rapid îndeplinite. Aşa apare în jurul său un fel de concurenţă a slugilor, în care fiecare dintre ele dezvoltă o imaginaţie maladivă în a inventa situaţii, fapte şi întîmplări care să-i producă şefului mici bucurii.
Un tiran care se respectă este întotdeauna cinic. Afişează un gen de superioritate băşcălioasă, pentru toată lumea. Nimic nu este bine făcut pentru că, în afară de el, nimeni nu face nimic bun. În orice situaţie, nu adresează nimănui un cuvînt bun pentru că posibilul ins lăudat este deja un sclav mai puţin. De fapt, el nu vorbeşte niciodată cu nimeni, doar emite sentinţe şi ordine, pe un ton mai jos sau mai ridicat, după cum îi este dispoziţia. În jurul său există doar persoane vinovate, fie că nu sînt „buni profesionişti“ sau pur şi simplu pentru că trag prea mult aer în piept. Din aceste motive spectacolul slugilor este unul grotesc în care oameni ce ar trece în alte situaţii drept serioşi se calcă în picioare şi îşi julesc genunchii pentru a căpăta o privire aprobatoare sau un minim gest plictisit de bunăvoinţă.
Tiranul nu doarme niciodată, nu mănîncă niciodată, nu rîde şi nu glumeşte niciodată. Indiferent de situaţie, nu trebuie să-l tratezi ca pe un om. Dacă vrei să fii acceptat în rîndul slugilor preferate, trebuie să-l tratezi, indiferent cîte clase are, ca pe o fiinţă superioară care are o misiune grea acolo unde munceşte şi trăieşte şi, evident, „nimeni nu-l înţelege“. Trebuie să-i induci ideea că viaţa sa şi destinul său au ceva divin şi orice gest şi faptă a sa „vin de la Dumnezeu“. Chiar dacă priveşte în gol cînd îl lauzi, este bine să continui. El ştie tot, vede tot, aude tot. Fie că este şef de atelaj la vreo cooperativă agricolă de producţie sau chiar „rector de universitate“, poartă tot timpul cravată în culori vii. Nodul său este mare şi nu trece niciodată dincolo de stern pentru a nu-i încurca gesturile largi care însoţesc deciziile de conducere ale atelajului sau universităţii, după caz.
Dacă ai intrat, cu voia ta sau din întîmplare, alături de un tiran, nu trebuie şi nu este indicat să oboseşti niciodată. Dacă dai asemenea semne, te consideră slab şi te scoate din rîndul slugilor sale preferate. De asemenea, nu te poţi retrage cînd vrei tu. Viaţa ta nu-ţi mai aparţine şi decizii pentru tine nu mai iei tu. Dacă negi sistemul instituit, îi devii duşman pe viaţă şi, toată lumea ştie, nu trebuie să te pui rău cu el. Ai voie să cobori o treaptă sau mai multe, şi în acest caz „eşti în dizgraţie“, sau poţi să urci o treaptă sau mai multe, caz în care „eşti pe val“. Comunitatea ştie mereu cine este în dizgraţie şi cine e pe val. „Dizgraţiosul“ este salutat cu jumătate de gură sau nu mai este salutat deloc. A devenit nefrecventabil, chiar de ocolit. În jurul său, cu largul concurs al tiranului, se lasă o linişte adîncă pentru a pricepe că a intrat într-o perioadă a existenţei sale cînd i se poate întîmpla orice. Cele mai multe voci din jurul său îl condamnă pe cel căzut în dizgraţie spunînd că „bine îi face, ce l-a apucat să se pună cu şefu’?“. Pentru că permanent slugile sînt folosite una împotriva alteia, de fiecare dată cînd „cade“ cîte una, celelalte se bucură, trăind momentul la maximum şi imaginînd tot felul de situaţii şi scenarii numai să nu ajungă „atît de rău“. Bucuria este dublă dacă ne gîndim că-şi amintesc tot răul pe care cel căzut în dizgraţie l-a produs lor şi familiei lor. Pentru că în acest joc gestionat cu măiestrie se află şi familiile slugilor.
Tiranul nu se îmbolnăveşte, nu moare şi nu se retrage niciodată. Tocmai de aceea slugile sale nu se gîndesc dacă va exista vreodată un moment cînd ar putea da socoteală pentru ceva. Oricum, dacă s-ar întîmpla un accident, ei ştiu că se pot grupa rapid în jurul unuia nou care să le păstreze privilegiile şi modul de a fi. Viermii vor rămîne viermi.
Lumea românescă este plină de asemenea situaţii şi tipologii. Peste tot democraţia produce tirani şi dictatura – democraţi. Numai că la noi, prin tradiţie, cultură şi mod de a fi, „producţia“ de tirani este mult superioară. În acest moment sînt peste tot, fiecare imbecil de factura descrisă mai sus imaginîndu-şi „cum va scoate el ţara din impas“ atunci cînd va ajunge s-o conducă. Din nefericire, alături de ei „munceşte“, conştient sau nu, o bună parte din media, clasa politică şi în general din societatea românească. Ştim că democraţia are în însăşi fiinţa sa premisele proprie-i dispariţii. Numai că în altă parte are şi armele de luptă cu această tendinţă. Este vorba despre libertatea presei, libertatea politică şi economică. Aceste elemente coboară în derizoriu orice tip de derapaj al oricărui fals mesia. La noi nu se întîmplă aşa. Cînd văd discursul antisistem, antidemocratic şi antioccidental al unor academicieni, jurnalişti şi oameni de afaceri care, altfel par a fi luminaţi, îmi dau seama de pericolul în care ne aflăm. Din această cauză, deşi are angajamente alături de NATO şi UE, România pare a se afla în pragul unei revoluţii antidemocratice, capabilă să nege tot ceea ce s-a întîmplat după 1989 şi în care se îmbină în mod ciudat, în mintea suporterilor săi, elemente de comunism feroce, un antioccidentalism inexplicabil, populism şi chiar extremă dreapta. Practic, din punct de vedere ideologic, nu există o claritate. Tot ce se ştie este că nu e bine ce se întîmplă cu ţara şi trebuie s-o luăm în altă direcţie. Această „altă direcţie“ este o dictatură fără orizont care ar aduce din nou România în izolare şi în întuneric. Dacă ar fi să ne luăm după Gustave Le Bon (Revoluţia franceză şi psihologia revoluţiilor, Editura Anima, Bucureşti, 1992, p. 43), premisele sînt create: se cultivă cu o hotărîre demnă de o cauză mai bună ura, ambiţia, invidia, vanitatea şi mai ales entuziasmul, un entuziasm toxic, cum că noi, românii, putem inventa „o lume mai bună“ şi „un om nou“. Cei care sînt mai în vîrstă îşi mai amintesc discursurile politice din vremea comunismului...
Paradoxul sinistru este că noul mesia este născut la o aruncătură de băţ de cel pe care l-am gonit, de la putere, la Revoluţie. Partidul antisistem şi omul antisistem prind la populaţie în mod natural, din moment ce noi spunem cu toţii că „trebuie să schimbăm ceva“ pentru că drumul pe care am apucat (democraţia) este unul greşit. Metamorfozele miilor de tirani micuţi din România sînt infinite şi ăştia abia îl aşteaptă, crezînd în prostia lor că le va servi mult mai bine interesele. Deja, unii dintre ei, bine poziţionaţi, îl numesc „parte a sistemului“. O alăturare de cuvinte bine ticluită care ar pune politica românescă într-o situaţie halucinantă, de respect faţă de o situaţie, un om şi un partid declarat a fi împotriva libertăţii.
Trebuie să realizăm că sîntem într-un punct de maximum în legătură cu ceea ce a oferit şi putea să ofere sistemul libertăţilor la noi. Criza a adîncit această percepţie. Dar asta nu înseamnă că trebuie să privim înapoi. Numai păstrînd aceste libertăţi, ne putem reinventa, fără să fim cuprinşi de false nevroze colective, ca ţară liberă şi prosperă, parte a lumii libere şi prospere. Gîndul, liniştitor pentru unii, că sîntem parte a lumii democratice, cel puţin din punct de vedere formal, ne poate duce într-o fundătură. Chiar şi aşa ţara poate deveni anarhică. De aici pînă la alte probleme, mult mai grave, nu este decît un pas...
Democraţia este un sistem de organizare şi conducere politică extrem de rafinat şi în acelaşi timp extrem de fragil. Montesquieu a descris foarte plastic modul în care îşi poate produce şi dezvolta mecanismele propriei distrugeri, pavat cu bunele intenţii ale unor nebuni care visează noaptea că a doua zi numai ei pot salva lumea. Iată ce spune clasicul amintit: „Apar micii tirani care au toate viciile unuia singur. În curînd, ceea ce rămîne din libertate devine insuportabil. Se ridică un singur tiran şi poporul pierde totul, pînă şi avantajele proprie-i sale corupţii“ (citat de Gustave Le Bon în Revoluţia franceză şi psihologia revoluţiilor).
Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu-Jiu. În 2010 a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică Brâncuşi.
În imagine: "Karma", o creaţie a artistului corean Do Ho Suh
