Miei şi păsări de pradă

Ultima dispută – din jurul deciziei unei comisii a Senatului României care instituie privilegiul băncilor comerciale de a nu fi atacate în justiţie decît în Bucureşti – mi se pare absolut îndreptăţită (pentru o analiză completă şi profesionistă, vezi www.economica.net). Dincolo de nervii de moment, declanşaţi de imensa nedreptate care ni se pune la cale, mi-am amintit de o mai veche temă de dezbatere, şi anume aceea legată de capitalism, ca lume a banului şi a folosinţei sale, şi legătura sa cu morala ca set de reguli scrise sau nescrise care ne ajută ca indivizi şi colectivitate să mergem înainte. Întrebările sînt legate de măsura în care capitalismul consumă morală; dacă numai capitalismul consumă morală; dacă aceste procese sînt naturale sau, în cele din urmă, depind şi de voinţa umană.

Procesele de creaţie şi consum ale moralei nu ţin de organizarea socială. Sînt specifice tuturor formelor şi formulelor de existenţă şi organizare umană. Dacă vreţi, sînt procese naturale, obiective, mai puţin sofisticate – pe primele trepte de dezvoltare a omului, şi mai complexe, mult mai complexe – în cazul omului modern. Morala ne apără de dispariţie şi ne întăreşte sentimentul de siguranţă ca fiinţă. Tot ea ne ţine departe de frica de întuneric sau de frica de foame, date omului dintotdeauna. Omul modern se asociază şi azi în familie şi caută comunitatea pentru că aici se simte protejat, şi nu din generozitatea de a oferi celorlalţi mai mult decît primeşte. Socializarea nu este un ritual pe care l-am inventat acum, ci este o descoperire dintotdeauna. Ştim că numai împreună putem reuşi în lupta cu zgîrcenia naturii şi de aceea comunicăm, oferim şi primim căldura cuvîntului. Comunicarea este dimensiunea fundamentală şi permanentă care ne-a ajutat să devenim ceea ce sîntem. Exerciţiul moral este, pînă la urmă, unul de echilibru interior şi sănătate fizică şi psihică. Oricît am fugi de oameni, considerîndu-i răi de la natură, revenim de fiecare dată în mijlocul lor obosiţi şi înstrăinaţi de prea mult individualism şi egoism. Bunătatea ne apare ca singura alegere în legătură directă cu sănătatea noastră fizică şi mentală. Ne căutăm cu disperare echilibrul şi sănătatea, respectînd norme şi legi care aparent nu ar conta foarte mult. Pentru că despre asta este vorba, pînă la urmă. Mergem la biserică pentru a aprinde o lumînare nu neapărat pentru cei morţi, ci pentru liniştea noastră sufletească. Respectăm regulile de circulaţie nu neapărat gîndindu-ne la colegii din trafic, ci în primul rînd la viaţa şi sănătatea noastră. Respectăm un contract economic sau de altă natură gîndindu-ne la cîştigul ce rezultă de aici, şi nu la avantajele altora. Respectul faţă de lege, pe care îl impunem şi celor puternici, ne asigură protecţia şi cînd sîntem bogaţi, dar şi cînd sîntem săraci. Cînd votează o lege şi cere aplicarea sa, un legiuitor se gîndeşte că într-o zi va fi un simplu cetăţean, şi nu un demnitar. Sîntem morali şi din egoism – sau poate în primul rînd din egoism, deşi Kant nu consideră gesturile făcute din interes ca fiind unele morale. Morala kantiană se situează dincolo de interes şi egoism.

Să luăm ca exemplu de discuţie televiziunea. Multă lume se plînge de influenţa negativă pe care o are acest instrument în viaţa omului. Moraliştii de ocazie nu mai contenesc să ne ofere exemple rele în care pornografia, proasta creştere sau, mai grav, crimele şi alte catastrofe ne sînt aduse zilnic în casă, într-o proporţie asupra căreia nu avem nici un control. Se mai spune că televizorul ne ţine ocupaţi şi că a distrus ceea ce noi numim educaţia clasică, prin intermediul contactului nemijlocit cu cartea. Toate acestea sînt adevărate, numai că ele reprezintă o jumătate de adevăr. După cum aduce în casă exemplul rău (accidentul medicilor din Apuseni şi imposibilitatea statului de a se organiza eficient în căutarea lor), tot televizorul aduce în casă şi exemplul de înaltă moralitate (eroismul sătenilor care au plecat noaptea prin munţi, în mijlocul iernii, pentru a-i căuta). Este adevărat că dimensiunile la care se consumă azi morala sînt foarte mari, numai că şi cele la care se cultivă morala sînt cel puţin la acelaşi nivel. Modernitatea a potenţat procesul de creaţie/consum de morală, dar nu l-a oprit în nici una dintre cele două laturi ale sale.

Revenind la legea despre care discutam, trebuie să spunem clar că este în afara moralei, deoarece instituie privilegii pentru cei puternici. Un asemenea mod de a gîndi nu este specific modernităţii. În modernitate, chiar dacă sîntem cetăţeni umili ai unui stat care ne este duşmănos, ne-am cîştigat dreptul, după mii de ani de căutări, de a fi egali în faţa legii. Cum să putem ataca multinaţionalele bancare doar la instanţe superioare care îşi desfăşoară activitatea doar în Bucureşti? Doreşte cineva să inducă ideea că un om care este înşelat de către bănci şi locuieşte în Tîrgu Jiu este inferior în drepturile sale de cetăţean unuia care locuieşte în Bucureşti? Acum două mii de ani, cu cetăţenii Imperiului Roman nu se întîmpla la fel. Este ceva absurd şi profund nedrept doar să ne gîndim că ni s-ar putea întîmpla aşa ceva. Cum să explici asta? Adică orice proces cu oricine, persoană fizică sau juridică, îl putem derula la instanţele de pe teritoriul unde locuim, numai pentru a ne judeca cu băncile trebuie să mergem la Bucureşti!? Pe de altă parte, este ştiut faptul că băncile deţin structuri organizatorice pînă în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării. Nu este rău că se întîmplă aşa, pentru că accesul la credit trebuie să fie unul facil, într-o economie în dinamică, cum este economia noastră. Numai că este de minim bun-simţ să poţi să te judeci cu ei acolo unde se iniţiază şi se produce relaţia contractuală, şi nu doar în Capitala ţării. Pentru simetrie şi, în glumă, le propun băncilor să nu mai ofere credite decît din sediile centrale din Capitală. Ar proceda aşa vreodată? Se urmăreşte a se lua o asemenea măsură nu pentru că băncilor le-ar fi teamă de procesele cu noi, ci pur şi simplu pentru a opri accesul la justiţie al unei părţi însemnate din clienţii lor. În condiţiile pe care le doresc, şi care, iată, au fost aprobate de oameni din Senatul României, un proces cu o bancă ar fi un gen de aventură pe care nu şi-ar mai permite-o decît foarte puţine entităţi, persoane fizice sau juridice.

Elementul intenţional agresiv este dovedit şi de introducerea în ecuaţie a unei instituţii obscure, care nu apără pe nimeni, deşi are în chiar denumirea sa această sarcină – este vorba despre Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor. Este, probabil, o glumă sinistră pe care cineva o face cu noi, încercînd să ne convingă de faptul că putem fi apăraţi de această instituţie în cazul abuzurilor la care sîntem supuşi de către bănci. În contextul noii iniţiative despre care vorbim, se oferă un rol-cheie unui preşedinte de instituţie, care va fi pus în mod evident în funcţie de către lobby-ştii băncilor. Nu mai vorbim că relaţia dintre client şi bancă este privită drept una de tip furnizor de produse – client. Or, contextul nu este aşa de simplu. Băncile nu sînt buticuri de colţ de stradă, banul nu este orice marfă, iar un om jefuit de miliarde de lei nu este echivalentul celui căruia i s-a vîndut un ciorap rupt. Asta cu ciorapul o poţi reclama funcţionarului mărunt şi politic din ANPC, iar cealaltă, cu jaful, trebuie să rămînă de competenţa justiţiei, şi nu la Bucureşti, ci la noi acasă, adică acolo unde s-a iniţiat şi s-a finalizat relaţia contractuală.

Cazul despre care discutăm este unul de manual, un exemplu cum reprezentanţii noştri, parlamentarii, cedează în faţa reprezentanţilor băncilor. Ei nu mai ştiu pentru ce au fost trimişi acolo şi pe cine reprezintă. Spun asta pentru că nu am auzit pînă acum ca băncile din România să deţină un număr alocat de locuri în Parlament, unde să-şi pună oamenii proprii. Aş invoca şi experienţa europeană. Acolo tot aşa se întîmplă? Adică un cetăţean francez dintr-un alt oraş decît capitala, care se simte nedreptăţit în relaţia cu banca, trebuie să meargă la Paris pentru a-i da în judecată? Este absurd!

Un alt argument este acela că asemenea încercări dăunează în primul rînd prestigiului băncilor. Chiar presupunînd că vor fi adoptate, pînă la urmă, ele nu vor rezista în contactul cu realitatea economică şi juridică. Oricît ar crede ei că este România de primitivă şi înapoiată, va ieşi un scandal uriaş, care va duce, în mod sigur, la refacerea legii în discuţie. Băncile ar ieşi grav şifonate, şi încrederea în ele – mult diminuată. Toate acestea în contextul în care există deja destule dovezi ale unor practici abuzive, îndreptate clar împotriva clienţilor. O bancă este un magazin cu bani. Dacă nu mai ai încredere într-un magazin, nu-i mai eşti client, pur şi simplu.

Revenind la contextul iniţial invocat al dezbaterii despre morală, trebuie să spunem că ne aflăm în mod clar în faţa unui atac pe care l-aş califica drept amoral, şi nu imoral. Spun asta pentru că imoralitatea presupune o anumită conştienţă a situaţiei în care te afli, o asumare a distincţiei dintre bine şi rău, pe cînd amoralitatea este o stare, o fiinţare, în afara binelui şi răului, nespecifică ca dimensiune culturii iudeo-creştine, căreia îi aparţinem. Dacă nu sîntem nihilişti şi „obosiţi de om“ (asemenea lui Nietzsche – Genealogia moralei, Humanitas, 2006, p. 42), trebuie să ne strigăm dreptul nostru de „miei“, de a fi apăraţi şi a ne apăra de agresiunile „vulturilor“. Sigur, nu putem fi supăraţi pe ei că există. Numai că asemenea încercări trebuie să ne supere şi trebuie să ne pună în situaţia de a ne apăra. Azi ştim că atunci cînd intri într-un sens giratoriu şi nu respecţi regulile de circulaţie, poţi fi lovit chiar dacă conduci un bolid scump sau o amărîtă de Dacie. Amărîta de Dacie şi-a cîştigat dreptul de participant cu drepturi depline la trafic.  Dorel

Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. În 2010, a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică „Brâncuşi“.

Foto: L. Muntean