Există ceva care ne face să ne trezim în fiecare dimineaţă, să ne spălăm grăbiţi pe dinţi, să ieşim în frigul de ianuarie în care şi pietrele se mişcă de la locul lor, să nu ne sărutăm copiii de grăbiţi ce sîntem şi să pornim repede spre maşină sau s-o luăm în goană spre autobuz sau spre gura de metrou. Acest ceva este gîndul ascuns al fiecăruia dintre noi că putem mai mult şi că dorinţele noastre, gîndurile cele mai ascunse, secretele vieţii noastre îşi vor găsi, la un moment dat, împlinirea. Mulţi dintre noi visează la o casă şi sînt fericiţi că o au, deşi plătesc rate mari şi pe perioade îndelungate, unii visează la o maşină şi ajung să numere ratele leasing-ului. Cei mai norocoşi dintre noi îşi planifică excursii în străinătate şi case în toate locurile frumoase ale ţării sau ale planetei. Cei mai puţin norocoşi visează că vor avea pîine pe masă diseară, iar cînd vor lua salariul vor avea bani să cumpere medicamente pentru părinţii lor. Unii dintre copiii noştri visează maşini scumpe, de ultimă modă, după cum există copii, tot ai noştri, care îi scriu lui Moş Crăciun să le aducă o sanie sau o bicicletă. Convingerea că putem avea azi ceva, mîine mai mult şi poimîine şi mai mult ne ţine treji şi angajaţi în bătălia zilnică, în alergătura zilnică. Numai că toată această bătălie pentru afirmare, cîştig şi satisfacţie se produce într-un cadru organizat. Oamenii au inventat oraşele pentru că au văzut că strînşi laolaltă le este mai bine. Plătim impozite ca preţ al acestui bine comun. Fiecare dintre noi visează o lume fără facturi, fără impozite şi taxe şi fără rate la bănci, numai că această lume ar fi lipsită de confortul de fiecare zi. Eforturile materiale pe care le facem sînt subsumate dorinţei noastre de trăi mai mult şi mai bine. Plătim impozitele ca preţ al convieţuirii în comun, către o instituţie, statul, destul de sofisticată şi inventată pentru a ne fi alături în aceste demersuri şi nu împotrivă. Numai că nu întotdeauna cei care reprezintă statul îşi cunosc limitele şi modalităţile de acţiune.

Am făcut această introducere pentru a discuta despre dorinţa unor reprezentanţi ai politicii noastre, partid politic ,,important”, de a introduce o ,,măsură justă” şi anume impozitarea marilor averi. În primul rînd, trebuie să spunem că, în lumea în care trăim, marile averi nu mai sînt impozitate dintr-o cauză sau plecînd de la un principiu simplu conform căruia statul nu poate interveni administrativ acolo unde libertatea economică şi individualismul au construit sau au creionat o anumită tendinţă. Cu alte cuvinte, dacă libertatea economică este un principiu garantat, atunci efectul său, adică acumularea de avere, nu poate fi îngrădit. În competiţia zilnică plecăm cu toţii cu aceleaşi şanse şi ne supunem aceloraşi reguli. Cine poate decide unde se trage linie şi se schimbă regula? De la ce sumă începem să considerăm că avem de-a face cu o mare avere? Judecăm după o medie a veniturilor sau după alte criterii? Ce înseamnă ,,mare avere” în România? Este mare o avere de un milion de euro, sau una de o sută de mii de euro? Care este impozitul care trebuie aplicat la o mare avere? Dorim un impozit de 30%? Sau dorim un impozit de 80%? Sau poate dorim confiscarea în întregime a tuturor averilor de peste două sute de mii de euro? Întrebările ar putea continua, scoţînd la iveală o situaţie extrem de jenantă, de nerezolvat din punct de vedere tehnic şi birocratic.

Dar, să presupunem că birocraţia românească ar dispune de un cap limpede care să pună la punct o procedură infailibilă după care să acţionăm şi preceptorii pleacă prin ţară să confişte şi să impoziteze mari averi. Primul efect, cel mai clar manifestat, ar fi acela de lichidare pe orice cale a unor averi ce depăşesc plafonul stabilit de genialul birocrat. Se vor vinde bunuri şi se vor ,,sifona” sumele în alte state, se vor lichida conturi, iar investiţiile, adică banii, îşi vor căuta randamente acolo unde politicile de impozitare sînt mult mai relaxate sau nu există deloc. Oamenii bogaţi vor proceda la fărîmiţarea capitalurilor şi împărţirea sumelor între membrii de familie pînă la incidenţa cu plafonul stabilit de lege. Într-o perioadă scurtă de timp nu numai că nu vom impozita nici o mare avere, dar foarte mulţi oameni bogaţi vor realiza că nu mai merită să trăieşti în România şi vor merge cu averi cu tot în alte părţi ale lumii. Impozitarea marilor averi este o măsură imposibil de aplicat într-o lume liberă şi într-o ţară liberă. Se întîmplă asta pentru că aşa cum statul poate crede că poate impune orice regulă pe teritoriul său, şi cel bogat poate face ce doreşte cu banii săi. Pentru a reuşi o asemenea lovitură, un stat ar trebui să oprească fluxurile de capital, adică să le interzică libera circulaţie. Să interzică libera circulaţie persoanelor şi capitalurilor. Or, acestea sînt două libertăţi garantate de tratatele pe baza cărora funcţionează UE. Glumind, ar trebui să mai spunem că ,,domnii propunători” ai unei asemenea măsuri ar trebui să ne convingă mai întîi să fim de acord a ieşi din UE.

Impozitarea marilor averi ar pune pe omul de afaceri, pe moştenitor sau pe cel care poate atinge o anumită avere, în situaţia unei dezangajări faţă de expansiunea economică şi atingerea unor performanţe în creare de economie, de creare a noi locuri de muncă şi acumulare de sume de bani. Fiecare dintre noi îşi va supraveghea cu atenţie nivelul acumulărilor şi se va opri acolo unde birocratul a considerat că-l poate impozita suplimentar. Este o iluzie să credem că vor exista oameni bogaţi, români sau străini care vor plăti, din patriotism sau din alte considerente impozitul despre care vorbim. Într-o lume liberă şi într-o economie liberă un asemenea impozit ar semăna ca fiind realmente un impozit pe prostie. Or, oamenii bogaţi pot fi bănuiţi de orice numai de prostie nu. Proştii nu acumulează niciodată mari averi. Dezangajarea despre care vorbim ar avea efecte extrem de negative asupra economiei şi dinamicii sale. Multe locuri de muncă nu ar mai fi create şi multe afaceri nu ar mai fi încheiate. Am ajunge în situaţia incredibilă a indiferenţei faţă de profit, în condiţiile în care o bună parte din acel profit ar ajunge la stat, fără ca firma sau omul de afaceri să beneficieze de o contraprestaţie.

În ultimele decenii, mai ales după al Doilea Război Mondial, sîntem cu toţii de acord că toţi copiii ar trebui să aibă rechizite pentru a merge la şcoală şi părinţii lor ar trebui să aibă posibilitatea de a le asigura pîine zilnică pe masă. E bine că sîntem de acord că sărăcia trebuie plafonată în sensul unei discriminări pozitive a celui sărac. Pentru asta nu trebuie să fii liberal sau conservator, creştin-democrat sau popular. Pînă la urmă, sîntem oameni şi datorăm tuturor oamenilor atenţie atunci cînd trebuie să asigurăm minimul de trai. Plătim impozite şi este bine că o parte dintre ele merg acolo. A fi învins sau învingător în viaţă este pînă la urmă o chestiune de tărie a caracterului sau de noroc pe care Creatorul ni le poate da sau ni le poate lua într-o clipă. Este bine să plafonăm sărăcia ca o măsură de recunoaştere a demnităţii oamenilor în lumea în care cu toţii trăim. Este aici un gen de discriminare pozitivă pe care cu toţii o aprobăm. Pe de altă parte, trebuie să fim atenţi pentru că plafonarea sărăciei şi lupta împotriva sa nu trebuie să ducă la descurajarea muncii şi abandonarea interesului pentru muncă. A plafona, însă, bogăţia este o măsură arbitrară care este greu de înţeles. O asemenea măsură ne pune în situaţia de a nu mai dispune de resurse şi pentru combaterea sărăciei. Este aiuritor să trăieşti într-un amalgam social în care cel bogat nu este tolerat iar cel sărac nu poate fi ajutat. Pentru că pînă la urmă, cine oferă sumele pentru combaterea sărăciei şi pentru plata ajutoarelor pentru cei săraci?

Marea avere înseamnă muncă, risc, noroc, moştenire de familie sau măiestrie în a încălca legea. Dacă justiţia unui stat dovedeşte ca fiind nelegală şi nelegitimă o avere, atunci aceasta poate fi confiscată în totalitate şi nu impozitată cu o cifră mai mare. Deci este departe de noi ideea de a apăra infractorii posesori de mari averi. Pînă atunci trebuie să asigurăm un mediu social stabil şi pentru săraci dar şi pentru cei bogaţi. Nimeni nu va mai aduce bani într-o ţară în care ştie că îi pot fi impozitaţi pe nedrept şi abuziv în cifre mult mai mari decît în alte ţări. La mijloc se află o mare minciună, o mare înşelătorie, care-l ţinteşte pe omul sărac. El nu va fi mai bogat şi nimeni nu garantează că o va duce mai bine dacă statul său îi impozitează în mod preferenţial pe cei bogaţi sau foarte bogaţi. Solidaritatea socială nu se obţine alimentînd ura faţă de cei bogaţi sau, dimpotrivă, alimentînd ura faţă de cei săraci. În general, cultivarea urii, a discriminărilor, a tratamentelor diferite şi a resentimentelor nu produce decît nelinişte şi instabilitate. Într-o lume liberă, bogăţia şi sărăcia nu sînt două stări date odată pentru totdeauna. Azi eşti sărac şi poţi fi de acord cu aşa ceva, iar mîine poţi fi bogat şi nu mai eşti de acord. Cel bogat sau cel sărac nu trebuie să fie urît pentru bogăţia sau sărăcia lui din simplul motiv că şi noi, copiii noştri sau rudele noastre pot intra într-o categorie sau alta. Învrăjbirea nu duce la nimic bun iar primul său efect este disoluţia socială şi nu construcţia socială. Aceşti oameni ne mint încercînd să ne convingă de faptul că le pasă de noi. Este un haiducism fals, care prin efectele sale, aşa cum spuneam, dăunează mai mult decît foloseşte celor care sînt săraci şi care ar avea nevoie de ajutor cu adevărat. Există în enunţul unui asemenea proiect un gen de comunism găunos, în care ura faţă de cei care ,,sug sîngele poporului” era cu grijă şi îndelung alimentată. Ura faţă de cel bogat a stat la bazele construcţiei lumii comuniste fiind chiar transformată de teoreticienii acestei lumi în luptă de clasă. Pe de altă parte, şi omul bogat datorează o conduită normală, lipsită de prost gust şi ostentaţie în afişarea bogăţiei, dar asta este deja o altă temă.

Sigur, o să spuneţi că cei din acel partid (UNPR) nu au făcut decît un exerciţiu de retorică şi noi, iată ce porniţi sîntem, îi luăm în serios şi îi criticăm foarte tare. Există un gen de lipsă de responsabilitate pentru declaraţiile, faptele şi actele politice care este greu de tolerat. Eu, în deplinătatea naivităţii care mă caracterizează, chiar cred că ei ştiu ce declară, ştiu ce au de făcut şi aduşi în situaţia putinţei, chiar vor face ceea ce-şi propun. În situaţia mea poate că sînt mii şi mii de alţi oameni simpli, patroni de firme, preşedinţi de companii, investitori români şi străini. Dacă îi iei în serios pe aceşti oameni, mai poţi investi aici? Sau îţi refaci strategia şi o pui în aplicare într-o altă ţară, mai normală la cap? Pînă unde mergem cu „jocul politic” şi cît de mult ne sacrificăm interesele pentru acest joc? Trebuie să plătim cu toţii pentru că cineva are nevoie de un motiv să iasă de la guvernare? Am considerat mereu şi continui să cred că un om care se află în Guvernul României, într-o poziţie publică de maximă importanţă are ceea ce se cheamă o doză minimă de angajament naţional şi chiar patriotic, dacă n-am folosit un cuvînt mare. Adică un asemenea om, dacă nu-i face bine ţării sale, atunci va căuta pe toate căile să nu-i facă rău. Ori înainte de a pune pe piaţă asemenea declaraţii de intenţie eşti obligat la o minimă documentare. Cine ţine socoteala şi cine plăteşte? De ce trebuie să plătim cu toţii reaua-voinţă şi politicianismul de doi bani al unora?

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. În 2010, a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică „Brâncuşi“.