Destin de pisică

Sîntem într-un oraş din ţara noastră, unul dintre acelea care seamănă între ele atît de mult, încît te şi întrebi de ce oamenii le-au mai dat nume diferite. Întîmplarea noastră se petrece pe o stradă mărginaşă, plină cu blocuri cenuşii – cunoscutele blocuri de patru etaje ale epocii ceauşiste, pe acoperişul cărora mai vedem şi azi antene de televiziune cu un lighean de aluminiu în capăt, montat pentru a prinde în condiţii mai bune bulgarii, ruşii, ungurii sau sîrbii, în funcţie de poziţia geografică a localităţii. Pe strada Plopilor nu se mai întîmplase nimic de foarte mult timp. Cei care sînt mai bătrîni povestesc cum, la Revoluţie, oamenii de aici au fost atît de aproape de mijlocul evenimentelor, încît s-au auzit chiar nişte zgomote care păreau a fi împuşcături. Cei mai neîncrezători contrazic însă asemenea zvonuri, spunînd că, de fapt, zgomotele respective erau cauzate de copiii din cartier, care aruncau cu petarde de sărbători. Locuitorii străzii ştiu, din surse sigure, că atunci s-a întîmplat ceva în legătură cu Ceauşescu, dar nu ar putea să precizeze cu exactitate dacă s-a strigat „Jos!“ sau „Sus!“ şi nici pe cine au împuşcat „ăştia“ în ziua de Crăciun. Cum vă relatam, în aceste zile, plopii – rari, ce-i drept –, care sînt acum cît blocurile de înalţi, dar şi păsările ce-i populează – liniştite după evenimentele din Coreea, cînd au trebuit să plîngă, în semn de solidaritate cu suratele lor de acolo – nu prevesteau nimic. Ce să mai vorbim de întîmplarea care avea să vină...

Totul a început într-o zi de duminică, atunci cînd Gigel, fiul de cîţiva anişori al familiei Băicoilă, a început să dea semne de nelinişte, începînd de la ora trei. Avea un pic de temperatură şi nu mai mînca. Evident că mama sa a plecat repede prin vecini, să se consulte, să vadă ce zic cucoanele, să-i dea un leac, ceva, o pastilă, pentru că nu putea să lase copilul aşa... Mai întîi, a venit în calitate de doctor moaşa de la unu. I-a descîntat de duhuri rele, după care i-a dat cu ghiocu’. Nimic! Pruncul era în aceeaşi stare de nelinişte. Pentru că nu putea să lase copilul aşa, după ceva timp, mama sa a mers şi la vecinul de la doi, care, ştia ea, se pricepe la copii. Omul era bătrîn, crescuse mai multe rînduri de copii pe parcursul mai multor căsătorii – majoritatea fără acte, cum îi plăcea să spună. Cînd a venit la patul feciorului, şi-a dovedit din start incompetenţa, sfătuindu-l ritos pe dl Băicoilă să micşoreze doza de bere pe care i-o administrează zilnic lui fi-su. „Ăsta e incompetent“, afirmă tatăl, adăugînd că mîine se duce el la un doctor adevărat şi nu mai lasă toţi proştii să-şi dea cu părerea.

Destinul a făcut în aşa fel încît capul familiei noastre să nu mai ajungă la medic. Asta pentru că, a doua zi dimineaţa, uşa apartamentului lor bubuia sub ciocăniturile insistente ale Domnului Administrator de Bloc, o persoană foarte importantă în cartier, pentru că dînsul le dă apă, apă caldă, căldură, lumină, îi amînă la plată – sau poate să nu mai vrea să-i amîne la plată. Gurile rele vorbesc despre o afinitate cu familia respectivă, datorată unei relaţii cu doamna Băicoilă, relaţie care ar fi continuat şi după căsătoria sa... a doamnei adică. Noi însă, ca şi soţul, nu-i credem. Uşa s-a deschis, avînd în cadrul său o mamă de copil bolnav, care zîmbea larg, în timp ce spunea „bună dimineaţa!“ şi îl invita în casă pe administrator. Şeful suprem al apei, căldurii şi încasărilor pentru întreţinere avea ambele mîini ocupate, astfel încît te-ai putea întreba, firesc, cu ce a bătut în uşă. Doamna Băicoilă nu-şi pune, însă, o asemenea întrebare. Îl pofteşte în bucătărie, observînd, totuşi, că în mîna stîngă, insul ţinea un pisic de cartier, rebegit de frig şi speriat de zgomotele şi de oamenii din jurul său. Cum este şi firesc, discuţia dintre cei trei începe greu şi se învîrte în jurul ultimei probleme a cartierului, care era boala micuţului. Nu ştiu cum s-a făcut, dar chiar înainte de luarea unei decizii în legătură cu drumul la medic din ziua ce tocmai începea, oamenii noştri observă că între copil şi pisic se legase deja o prietenie. Copilul cu problema nu mai dădea semne că ar fi bolnav şi se juca fericit cu un pisic plouat, dar încîntat de noua situaţie de posibil membru al familiei. Domnul Administrator, cel cu apa şi căldura pe gratis, observă satisfăcut că pisicul său reuşise să producă revenirea din boală a copilului, lucru nereuşit de toţi „medicii“ despre care v-am povestit. Ca urmare, stinge o ţigară – fumată doar pînă la jumătate – în scrumiera din lemn aflată pe masa din bucătărie şi pleacă spre uşă, aruncîndu-i tatălui un „îmi eşti dator“, pe un ton care, din păcate, nu prea semăna a glumă. Numai doamna surîde uşor din colţul buzelor, în timp ce închide uşa după oaspete, semn că ea ştia ce voia să spună Domnul cu vorbele acelea.

Din păcate, nu a trecut foarte mult timp de atunci şi povestea noastră a luat o turnură neaşteptată – şi nedorită – pentru noi, dar şi pentru locuitorii străzii Plopilor. Noul membru al familiei a fost acceptat de toată lumea şi multe tabieturi ale sale au fost trecute cu vederea pentru talentul său curativ asupra copilului. Toată lumea era fericită, chiar şi atunci cînd, din cauza vreunei doze excesive de bere, micuţul îşi trăgea noua jucărie de coadă, iar mieunatul pisicului se auzea pe toată scara. Vecinii „medici“ nu ziceau nimic, luînd acest fapt ca pe o pedeapsă meritată pentru a nu fi reuşit să găsească ei metoda de vindecare a copilului. Spuneam că multe păcate ale pisicului au fost acceptate de doamna Băicoilă, dar peste unul dintre ele nu s-a putut trece. Este vorba de ceea ce ea numea „făcutul“ în casă. Mai pe româneşte: nu voia excremente de pisic la ea în apartament. Ca urmare, tatăl a primit însărcinarea – în urma unei şedinţe de familie, de care Domnul Administrator nu a fost străin – de a plimba pisicul prin cartier, în fiecare seară. La început, lui Băicoilă i-a fost greu să accepte o asemenea idee. Era, doar, om serios, la casa lui, cu serviciu bun şi fără vicii, chiar dacă mai bea şi el cîte o bere la birtul din colţ, şi chiar dacă, o dată pe lună, cînd lua salariul, bea banii de întreţinere de uita pînă şi drumul spre casă. Dincolo de certuri, argumente şi comentarii, doamna îşi impune punctul de vedere, şi iată-l pe soţ cu pisicul prin cartier. Evident, de fiecare dată ocolea cu grijă birtul unde prietenii săi beau în fiecare seară şi discutau aprins despre problematica lumii contemporane. Din cauza plimbărilor cu pisicul, a pierdut pînă şi discuţia despre China şi cum această ţară va ajunge să domine în curînd lumea. Mai ales ăla de la unu, care este cu americanii, ar fi trebuit combătut... da’ asta e... ai pisic, ai probleme...

Într-o seară, după plimbarea cu pisicul, omul ajunge acasă un pic cam supărat şi începe să-i explice soţiei, agitat, făcînd gesturi largi, cum cîinii maidanezi au alergat pisicul, şi cum abia l-a găsit, speriat de moarte, cale de cîteva străzi mai încolo. Evident că femeia nu l-a prea luat în seamă şi, în timp ce îi punea să mănînce, i-a tăiat-o scurt şi a schimbat subiectul.

Două zile mai tîrziu, catastrofa, inevitabilul, s-a produs. Întors singur de la plimbarea cu pisicul, Băicoilă a trîntit uşa disperat şi, trecînd în fugă prin sufragerie, s-a dus pe balcon şi a început să vorbească cu pisicul, aflat în vîrful plopului, de frica nenorociţilor de cîini maidanezi. Surprins de situaţie, copilul, care nu realizase dimensiunile catastrofei, merge şi-i spune mamei sale că tatăl a ieşit pe balcon şi vorbeşte cu plopul din faţa blocului. Sigur, femeia nu a fost foarte surprinsă, pentru că se aştepta ca într-o zi omul să facă asta, şi cu gîndul la miile de litri de alcool pe care acesta le-a băut de-a lungul timpului, ajunge la rîndu-i pe balcon. Aici vede un spectacol halucinant, în mijlocul căruia se afla soţul său, care îşi ruga pe diferite tonuri pisicul să coboare din vîrful plopului. Nu au reuşit nimic în acea seară şi, obosiţi, au intrat în casă discutînd despre cum vor face a doua zi să dea pisicul jos din pom, în bune condiţii de stare fizică. Concluzia, pusă de doamna, a fost aceea că numai Domnul Administrator poate să cheme pompierii, care au utilajele necesare pentru o asemenea întreprindere grea. O să meargă mîine dimineaţă la el şi o să-l roage să-i ajute, aşa cum a mai făcut-o şi altădată în momente grele pentru familia lor.

Spectacolul de a doua zi din faţa blocului era unul măreţ, iar în mijlocul scenei se afla o echipă de pompieri cu maşină, scări, chingi, macarale, totul pentru salvarea pisicului. Toate bune, numai că era nevoie şi de un şef. Domnul Administrator nu prea avea încredere în comandantul maşinii, care i se părea cam burtos şi superficial. Astfel că el era cel care se plimba la locul faptei agitat şi dînd ordine în stînga şi-n dreapta. Aşa se face că el a observat că pompierii veniseră fără o plasă de prindere a vietăţii în cazul în care aceasta, speriată, nu s-ar fi lăsat prinsă şi ar fi sărit din pom. Aşa se face că familiile de la parter au fost mobilizate, împreună cu păturile din case, şi au organizat sub pom un dispozitiv de prindere în pătură a animalului. Toate erau la locul lor. Macaraua începe să urce, avînd în spaţiul salvatorului un tînăr care apucase să spună că se pricepe la pisici.

Finalul este unul de-a dreptul dramatic. Nimeni nu ştie ce i-a spus salvatorul pisicului, dar acesta, speriat, se aruncă de la înălţime şi cade printre două „pături neatente“, luînd contact cu solul de la baza plopului, după care o rupe la fugă prin spatele blocului... Nu ştim nici azi ce s-a mai întîmplat cu animalul. Reţinem doar două expresii ale participanţilor la operaţiune. Doamna Băicoilă a spus, plină de speranţă: „Dacă a fugit înseamnă că n-a murit!“, iar Domnul Administrator a spus, arătînd în sus spre cer: „Asta e!“

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu-Jiu. În 2010 a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică Brâncuşi.

Foto: L. Muntean