O colecție de povestiri adresate copiilor și realizate de mari scriitori contemporani, după marile cărți ale literaturii universale: spre exemplu, Umberto Eco repovestește copiilor Logodnicii de Alessandro Manzoni, Alessandro Baricco istorisește aventurile lui Don Juan
Dialoguri de duminică. Convorbitorii sînt Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu. Din punctul meu de vedere, atmosfera generală a cărții e colorată nostalgic. Paginile ei reanimă o epocă și un stil, în care vorbele și gîndurile ilustrează încă o exigență de cultură, onestitate, inteligență, umor, autoironie, politețe.
Săptămînal apar nenumărate anunțuri despre întîlniri ale unor intelectuali români sau străini cu publicul larg. Și au succes: sute de tineri, și nu numai, vin la conferințe, lansări de carte, festivaluri, mese rotunde etc.
Am citit nenumărate scrisori adresate ministrului Educației, oricare ar fi fost el de-a lungul timpului, pe diverse probleme, rezonabile sau nu. Dar nu am văzut, spre exemplu, pînă acum, o scrisoare a unui rector către alți rectori și către toate cadrele academice.
Statul român nu a prea avut obiceiul să consulte poporul în privința politicilor de guvernare, deși este o practică des uzitată în țările cu democrații stabile. Acesta este motivul pentru care mă bucur ori de cîte ori aud că diverse ministere, în special al Educației, decid să-și pună în dezbatere publică intențiile de reformă.
Ministrul Educației a făcut noi numiri în Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare. Printre ele, Ecaterina Andronescu şi Corina Dumitrescu.
Comuna Band din Mureș are un „Festival de datini și obiceiuri (sic!) de iarnă“ pentru preșcolari. Foarte frumos! Citind, însă, prezentarea evenimentului, îți dai seama că limba română corectă nu e trecută în lista valorilor care merită osteneala să fie păstrate cu sfințenie pentru generațiile următoare.
Nimic din miracolul libertății pe care îl trăim astăzi nu ar fi fost posibil fără revolta pătimașă a lui Alexandru Arșinel. Ce-am fi fost noi astăzi fără cutezanța lui Eugen Nicolicea și bărbăția lui Dorel Vișan? Un popor fără speranță. Și fără umor, cred.
Sînt vinovați părinții de abuzuri împotriva copiilor? Este vorba de o intoleranță a statului norvegian față de obiceiuri etnice și religioase străine de ale lui? Sînt regulile nordice de comportament familial prea drastice pentru cei nou veniți?
Vreau să aflu mai multe despre activitatea Federației Sindicatelor Libere din Învățămînt. Intru pe site-ul federației și dau click pe fiecare secțiune în parte.
Este stupefiant principiul conform căruia, atunci cînd vorbim despre sănătatea unei persoane, excludem viața ei sexuală. Este ca și cum am deveni o populație de busturi care are nevoie pentru a se menține în formă doar de oreliști și de stomatologi.
Cred că un ministru care își propune o misie atît de dificilă precum aceea de a reașeza școala românească poate da primul semnal de intenții serioase trimițînd spre public mesaje clare, pentru toți cei interesați, direct sau indirect, de educație.
Pe forumul dascălilor găzduit de Ministerul Educației e zarvă mare: se caută cu înfrigurare Cartea serbărilor școlare scrisă de Vasile Poenaru, tipărită de Editura Coresi și premiată de Asociația din București a Uniunii Scriitorilor din România.
Mi-au picat în mînă două cărți dedicate copiilor, scoase de Editura Basilica a Patriarhiei Române. Le-am răsfoit destul de sceptică, avînd în minte manualele de religie des citate de presa română: manuale cu un limbaj care ar veşteji cea mai viguroasă credință şi cu un mesaj lemnos.
Sînt printre cei care bombăne „generația Facebook“: spun, ca mai toți cei din generația mea (plus zece-douăzeci de ani), că sînt superficiali, repeziți, fără orientări precise, cu scopuri minimale, anonimizați de emoticoane și enter-uri rapide etc.
Una dintre „sarcinile“ curente pe care îmi amintesc că le primeam în școală era aceea de a „scoate ideile principale“ din textul prezentat în manual. Era un exercițiu îndeplinit mai curînd mecanic, fără rezultate spectaculoase pentru înțelegerea efectivă a textului.
Cînd se vorbeşte acum despre Cenaclul Flacăra, există două puncte de vedere diametral opuse: unii văd în el o încercare subtilă de spălare a creierelor, de manipulare a adolescenţilor şi tinerilor; alţii percep acelaşi fenomen ca fiind o mişcare esenţială de disidenţă faţă de regim.
Dascălii şi părinţii se plîng de tot mai scăzuta autoritate a profesorilor în şcoli: elevii sînt din ce în ce mai indisciplinaţi, chiulesc, abandonează şcoala, sînt agresivi cu profesorii şi cu ceilalţi colegi, nu mai învaţă.
Die Welle, un film german al cărui scenariu se bazează pe fapte reale: un profesor experimentează, împreună cu elevii săi, punerea în practică a unei ideologii totalitare. Elevii sînt sceptici la început.
Nu toţi fac parte din asociaţii atee feroce, nu toţi sînt împotriva cunoaşterii fenomenului religios, dar nu pot consimţi la obiectivul principal al orei, declarat cu semeţie în toate proiectele didactice ale profesorilor de religie: „La sfîrşitul orei, elevul va fi capabil să îl iubească pe Dumnezeu“.
Într-unul dintre reportajele despre înnoirea învăţămîntului românesc, erau prezentate cîteva secvenţe de la o oră de matematică din clasele primare: copii mulţi şi veseli în jurul unui ecran mare pe care era proiectată o pagină de manual electronic.
Obişnuiţi deja cu imaginile pestriţe şi cu personajele toxice care pun în pericol normalitatea şi decenţa oricărui stat civilizat, nu mai apucăm să ne gîndim la felul în care tinerii şi copiii percep modelele (in)umane care se perindă la rampa scenei româneşti.
Subiectul zilei: valul uriaş de emigranţi care înaintează spre Europa. Se fac calcule, se cercetează cauze, se măsoară efecte. Se fac scenarii raţionale sau emoţionale, se exorcizează temeri sau frustrări, se ascut săbiile sau se exersează răbdarea.
O cunoştinţă îmi povestea, zilele trecute, o scenă petrecută, pare-se, în casa unui francez care găzduia, mărinimos, o familie de refugiaţi: capul familiei, de religie musulmană, îşi exprimă cu voce tare indignarea cînd o vede pe adolescenta familiei gazdă cum se plimbă prin curte îmbrăcată doar în pantaloni scurţi şi maiou.
Unul dintre motivele nenumărate pentru care sînt recunoscătoare redacţiei Dilemei vechi este festivalul pe care îl organizează, de cîţiva ani, la Alba Iulia. O întîlnire, cu mari bucurii, între oameni de diverse vîrste, formaţii şi ideologii, care au ceva de spus, şi tineri, copii şi adulţi care au de ascultat.
La prima vedere, scrisorile par asemănătoare: doi tineri, aflaţi la început de drum, sînt supăraţi pe statul român şi pregătiţi să îi facă reproşuri amare, cu referire la două zone cenuşii ale societăţii româneşti: sănătatea şi educaţia.
Să presupunem că sînt un tînăr de 16-17 ani şi mă aflu faţă în faţă cu legea 217/2015 şi cu dezbaterea pe marginea efectelor ei. Un tînăr, deci, care nu are în biografia proprie efectele directe ale regimului comunist, necum ale celui fascist şi care, aşa stînd lucrurile, nu are altfel de informaţii decît cele livrate de mass-media.
Am văzut The Hunger Games. Un film de mare succes internaţional, cu încasări de milioane de dolari, obţinute de la milioane de spectatori. Este o poveste despre o lume imaginară, în care frica şi teroarea sînt legile sub care stau vieţile a mii de oameni.
Ilustraţiile şi textele din manuale creionează personaje stereotipe, neconforme cu realitatea secolului XXI: „bunicii sînt sedentari şi nu aud bine, femeile sînt mai ales mame care pregătesc masa, învăţătoare sau doctoriţe – în timp ce bărbaţii apar într-o diversitate de meserii, dar prea puţin ca taţi“.
Ce le aduce nou comunicarea virtuală faţă de cea reală sau faţă de informaţiile pe care le obţin de pe Google? Există reguli de comunicare online, iar dacă nu, li s-ar părea necesare? Reuşesc să fie fermi şi să sancţioneze prompt derapajele pe care le constată sau se tem de rejectarea din grup?
Cazul fetei din Vaslui, violată de un grup de şapte tineri, este cu adevărat revoltător. Dar nu numai faptul în sine, acela al unui abuz incalificabil, de natură să nască indignare, oripilare şi dorinţă de dreptate, ci şi unele reacţii viscerale, obscene, care l-au însoţit.
Le cerem copiilor noştri să facă performanţă. Să fie foarte buni, cei mai buni. Iar pentru asta „nu precupeţim“ nici un efort: le punem dinainte modele de succes, ţintim cele mai bune şcoli şi cei mai bine cotaţi profesori, înlăturăm din preajma lor tot ce i-ar putea abate de la drumul spre excelenţă.
Spuneam într-un alt articol că Facebook-ul le întreţine tinerilor iluzia că lumea întreagă e o pagină de socializare şi că viaţa însăşi poate fi trăită la fel de simplu şi de superficial pe cît de simplu completezi un post pe un blog personal.
Afli cu bucurie imensă că vei fi student la Cambridge. Dar cu o condiţie: să iei peste 9,50 la examenul de bacalaureat din ţară. Cu alte cuvinte, tot viitorul tău luminos depinde, acum, de răspunsurile pe care le dai pe foaia de examen din România.
De cîte ori vorbesc/scriu despre pagubele învăţămîntului românesc există destule voci tăioase şi patriotice care mă trag de urechi amintindu-mi de medaliile, nu puţine, ale elevilor români la olimpiadele şcolare.
Una dintre întrebările curente la interviul de angajare este aceea legată de aşteptările candidatului faţă de noul loc de muncă: cu ce gînduri vrea să ocupe postul oferit. Răspunsul cel mai des întîlnit din partea tinerilor aflaţi în faţa primei slujbe este: „Vreau să învăţ“. În legătură cu el am de făcut cîteva comentarii.
La sfîrşitul lunii mai a fost lansată cea de-a treia ediţie a Coaliţiei pentru Universităţi Curate, proiect prin care „vor fi evaluate şi monitorizate integritatea şi buna guvernare în universităţile publice, vor fi căutate soluţii la problemele identificate şi vor fi făcute publice neregulile găsite“.
Revin în forfota jurnalistică examenele naţionale, bacalaureatele, testările etc. E sezonul lor, al perlelor culese din teze şi al procentelor mici de „supravieţuitori“, la capătul zilelor de foc ale sfîrşitului de ciclu şcolar.
De cîţiva ani încoace am parte, datorită meseriei, de discuţii ample cu potenţiali angajatori. Oameni care conduc firmei mai mari sau mai mici şi care „vînează“ tineri pentru diverse posturi. Şi care găsesc cu greu ceea ce îşi doresc.
Va fi pusă în dezbatere publică o nouă lege a educaţiei. Ministrul învăţămîntului a asigurat poporul că va avea la dispoziţie o lună întreagă pentru a spune ce e bine şi ce e rău în legea care stă, deocamdată, prin sertarele Parlamentului.
„Educaţia pentru sănătate“ este, în momentul de faţă, o materie opţională. Asta însemnînd, pe de o parte, că introducerea sau neintroducerea ei în orarul elevilor este decisă la nivelul fiecărei instituţii şcolare, iar, pe de altă parte, că cei care au hotărît că această materie este opţională nu consideră că ea este esenţială.
Nu e nevoie să fii un cititor asiduu de presă sau o persoană în strînsă legătură cu şcoala ca să îţi faci o imagine destul de corectă despre felul în care arată paginile scrise de elevii ţării la testări: presa, televiziunea, reţelele de socializare oferă din plin şiraguri de perle culese din paginile scrise de şcolari.
Am dat din nou peste unul dintre site-urile comunităţii cadrelor didactice. Şi din nou îmi spun că cel mai mare necaz al şcolii româneşti nu este acela că nu pregăteşte cizmari, ingineri, tîmplari, artişti, marinari foarte buni. Ci că nu formează dascăli onorabili, cu o minimă cultură generală şi profesională.
În ziarul Adevărul, din 10 aprilie, a apărut un articol cu titlul „ÎPS Pimen atacă educaţia pentru sănătate din programa şcolară“. Aflăm, cu această ocazie, că ierarhul mai sus amintit acuză, într-un discurs oficial, deci, al Bisericii Ortodoxe, că educaţia pentru sănătate predată în şcolile româneşti este una care îndeamnă la păcat.
Sîntem o ţară care timp de cincizeci de ani a suferit din cauza cenzurii, a îngrădirii dreptului la libera exprimare, a lipsei de informaţie reală. E firesc, deci, ca acest drept, obţinut cu greu în decembrie 1989, să fie cel mai asiduu apărat, exercitat, exersat, transmis generaţiilor viitoare, în toate formele posibile.
Într-o ţară în care educaţia aduce numai veşti şi statistici proaste, un interviu cu ministrul Educaţiei ar fi trebuit să devină prilej de ample dezbateri publice: „Iată care sînt eforturile pe care le facem pentru ca învăţămîntul să meargă bine! Avem soluţii, ştim care sînt următorii paşi de făcut pentru reforma sistemului!“
Sigur, toţi ştim la ce ne referim atunci cînd proclamăm deviza vieţii noastre de părinţi ca fiind „Vreau să îi ofer copilului meu tot ceea ce eu nu am avut“: o casă confortabilă, o şcoală performantă, vacanţe care stîrnesc curiozităţi şi potolesc dorul de aventură, haine decente şi mîncare sănătoasă din belşug.
Am primit următoarea scrisoare, pe care o public, evident, cu consimţămîntul expeditoarei, fără nici o modificare: „Am aproape 50 de ani, sînt fiica unei femei de 70 de ani şi mama unui tînăr de 25 de ani. E plină piaţa de cărţi cu idei, sfaturi, îndrumări pentru a-ţi creşte copilul într-un fel armonios.
Nu există cadre preoţeşti pregătite să asume aceste ore. Şi cînd spun pregătite, mă refer la o specializare solidă în educaţia copiilor, la cursuri intensive de psihologie a copiilor pe diverse trepte de şcolarizare, dar şi la o înţelegere a religiei în termenii vremii de azi.
Un grup de elevi de liceu din Cluj-Napoca a publicat pe Facebook un set de imagini trucate cu profesorii lor, în care chipurile acestora erau însoţite de comentarii mergînd de la cele mai benigne sau acceptabil ironice şi pînă la unele greu tolerabile, jignitoare, vulgare.
