Eroii din vitrină
S e pare că, în sfîrșit, avem liste legitime, validate la nivel înalt, cu eroii Revoluției române din decembrie 1989. După ani mulți în care ne‑am chinuit să aflăm adevărul despre cele întîmplate în acele zile, despre oamenii care s-au jertfit pentru a salva țara de dezastrul comunist, după zeci de povești mistificatoare despre falși „eliberatori“, iată că am reușit să spulberăm negura și să avem o serie de portrete clare, „cu rol determinant“ în reușita revoltei. Cine sînt, deci, revoluționarii? Figuri cu totul surprinzătoare, a căror principală virtute pare să fie modestia: nimeni, timp de 26 de ani, nu a auzit nimic, dar absolut nimic despre faptele lor de vitejie. Nici măcar cele mai vechi asociații de revoluționari, nici cei mai vajnici cercetători ai acelor zile, nici Teodor Mărieș, nici Grigore Cartianu nu au dat semne că ar ști ceva despre acțiunile decisive ale micului, dar vînjosului grup de oameni care nu au mai răbdat asuprirea. E cazul să îi scoatem la lumină, să le cerem să fie mîndri de isprăvile lor, pentru care binemerită de la patrie: Eugen Nicolicea, Radu Berceanu, Alexandru Arșinel, Victor Socaciu, Dorel Vișan, Răzvan Theodorescu, Constantin Grancea (condamnat, probabil politic, pentru furt de benzină în 1989), Aurel Iamandi, zis Aurică Papuașul, Vasile Ion și încă vreo patru sute de astfel de personaje.
Peste vreo cincizeci-șaizeci de ani, nici unul dintre martorii Revoluției nu va mai fi în viață. Doar cărțile de istorie vor mai consemna cele înfăptuite atunci. Iar ele vor lua de bune datele semnate azi de înalte oficialități de stat, care au consfințit, prin semnătura lor și prin acordarea unor importante recompense, meritele eroilor noștri. Celor enumerați mai sus le vor fi confecționate impozante portrete de revoluționari, le vor fi aduse onoruri și pioase coroane de flori la morminte, iar copiii le vor rosti numele cu admirație și respect. Și toate pe bună dreptate: titlul de erou „cu rol determinant“ în Revoluție nu e de colea: carevasăzică, fără ei revolta ar fi eșuat. Nimic din miracolul libertății pe care îl trăim astăzi nu ar fi fost posibil fără revolta pătimașă a lui Alexandru Arșinel. Soarta poporului nostru a atîrnat de dîrzenia lui Radu Berceanu, iar împlinirea visului de a fi un stat independent – de curajul lui Victor Socaciu și al lui Aurică Papuașul. Ce-am fi fost noi astăzi fără cutezanța lui Eugen Nicolicea și bărbăția lui Dorel Vișan? Un popor fără speranță. Și fără umor, cred.
E, însă, cu atît mai necesar să consemnăm, pentru manualele de istorie viitoare, pentru generațiile care nu vor ști decît din povești și din documente ce am trăit în decembrie 1989, cum anume ne-au salvat acești domni. Deocamdată, un asemenea demers se dovedește a fi neașteptat de dificil: Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor (SSPR), instituția care a analizat dosarele „eroilor“ noștri, spune că nu poate face publice datele existente, fiindcă sînt „cu caracter personal“. Cît de „personală“ poate fi, totuși, o zi petrecută pe baricadele Revoluției? În ce fel poate prejudicia imaginea unei persoane dezvăluirea faptelor ei de vitejie? Mi se pare că avem de-a face cu o mare nedreptate: eroii „cu rol determinant“ sînt privați astfel de întreaga noastră recunoștință. Or, nu-i așa, nu de bani au ei nevoie, ci de strîngeri de mînă și îmbrățișări pline de gratitudine.
Așa stînd lucrurile, i-am ruga pe domnii enumerați mai sus să lase modestia la o parte și să ne spună ei cum a fost, de fapt, la Revoluție. Unde s-au aflat, mai exact, în acele zile de decembrie? În ce fel au întors lucrurile în favoarea celor oprimați? Cine le sînt martori? Ce au făcut înainte de Revoluție? Au dat semne de antipatie fața de regimul comunist și înainte ca strada să ia foc? Și, mai ales, de ce au tăcut atîta amar de vreme și ne‑au lăsat pe mîna impostorilor? Deocamdată, declarațiile lor sînt extrem de „rezervate“: Eugen Nicolicea ne aduce aminte, nouă, ingraților contribuabili, că dacă nu ar fi fost domnia-sa, am fi fost conduși și acum de Ceaușescu. Radu Berceanu ne spune că indemnizația de revoluționar îi prinde bine, dat fiind că are o pensie mică. Alexandru Arșinel dă mărturie despre cît de greu i-a fost să se revolte într‑un studio de radio, antifonat. În rest, tăcere. Toți ar avea, cu siguranță, mult mai multe de povestit…
L ăsînd gluma la o parte, trist și jalnic spectacol oferim generațiilor tinere, cu tot comerțul ăsta pe care îl facem de douăzeci de ani cu ocultele noastre vitejii. Dacă tot e să vorbim despre ce vor citi nepoții noștri în manualele de istorie a neamului peste cîteva decenii, sînt convinsă că relatările despre lupta pentru indemnizațiile de erou vor ocupa mai mult spațiu decît evenimentele înseși. Iar anonimii care, prin moartea lor, au avut un rol cu adevărat „determinant“ în marea schimbare din decembrie 1989 nu vor avea parte nici măcar de o simbolică statuie a „eroului necunoscut“. „Cunoscuți“, slăviți și plătiți vor fi doar cîțiva supraviețuitori de vitrină.
Maria Iordănescu este psiholog.
