Copiii noştri şi copiii lor
Subiectul zilei: valul uriaş de emigranţi care înaintează spre Europa. Se fac calcule, se cercetează cauze, se măsoară efecte. Se fac scenarii raţionale sau emoţionale, se exorcizează temeri sau frustrări, se ascut săbiile sau se exersează răbdarea. Europenii încearcă să găsească soluţii, mai repede sau mai încet, după cum le e firea sau bugetul. Scene impresionante invadează ecranele sau prima pagină a ziarelor: copii fără adăpost, fără hrană şi fără haine, copii înecaţi, copii loviţi cu piciorul de europeni ai aşa-zisei „lumi civilizate“. Privindu-i, e greu să spui „Nu primim decît 1800“. Şi dacă în faţa ta apare al o mie optsutelea unu copil, ce faci? Închizi graniţa în faţa ochilor obosiţi de nesomn şi frig?
Pe scurt, vor veni şi în România refugiaţi. Şi va trebui să dăm la o parte mila stearpă şi discursurile ignorante şi să îi primim cît se va putea mai bine. Dar dincolo de logistică şi de resurse, mă tot gîndesc la momentul în care vom avea alături de copiii noştri, români, copii străini, de altă limbă, religie, tradiţie, în băncile şcolilor, în parcuri, în grădiniţe etc. O experienţă cu totul nouă, căci, la urma urmei, cît de des li se întîmplă românilor să aibă alături de ei imigranţi? Iar copiii noştri vor avea prilejul să exerseze, să afle, să întîlnească ceea ce pînă mai ieri doar citeau sau vedeau la televizor. Vor avea prilejul să exerseze toleranţa, bunătatea, compasiunea. Să ofere o mînă de ajutor celor mai necăjiţi decît ei. Să asculte poveşti, cîntece, poezii de pe alte tărîmuri, să descopere ritualuri, valori, credinţe, altele decît cele cu care erau obişnuiţi. Să înveţe limbi şi alfabete străine. Să cunoască pe viu oameni veniţi din istorii şi geografii aflate la mii de kilometri depărtare. Vor învăţa să fie mai puţin preocupaţi de lipsurile lor şi să fie mai atenţi la pustiul din vieţile celor de lîngă ei. Vor fi ei înşişi în postura de îndrumător pentru cei neobişnuiţi cu oraşele sau satele noastre: vor ajuta un coleg să se descurce în hăţişul străzilor sau o colegă, în cel al magazinelor, vor intermedia dialoguri între ei şi instituţii sau angajaţi în servicii publice.
Ştiu, întîlnirea dintre români şi refugiaţi nu va fi colorată total în roz: îmi imaginez că mulţi dintre adulţii noştri şi ai lor se vor abţine cu greu să transfere şi propriilor copii intoleranţa şi prejudecăţile născute din biografii şi condiţii de trai nu tocmai fericite. Vor exista conflicte, nemulţumiri, iritări, puseuri de agresivitate. Avem, şi de o parte, şi de alta, destule motive de îngrijorare: voci politice sau religioase fundamentaliste, goluri de afectivitate şi de memorie, icnete de ignoranţă. Dar mă gîndesc că, acolo unde manevrele noastre de adulţi nu reuşesc să dărîme barierele, copiii noştri şi ai lor pot fi mai buni mediatori decît noi.
Înainte, deci, de a începe să numărăm paturile şi lingurile pe care ar urma să le oferim refugiaţilor, ar trebui să ne gîndim la ce explicaţii le vom da generaţiilor viitoare dacă nu o facem atît cît va fi nevoie. Dacă vrem să fim socotiţi europeni, nu ne putem închide graniţele, într-un continent care le ţine deschise.
Maria Iordănescu este psiholog.
