Comisia pentru învăţămînt, ştiinţă, tineret şi sport din Senatul României are 11 membri. Ei ar putea fi împărţiţi în două categorii: cei care ar avea şi experienţă profesională, şi competenţe care să îi facă eficienţi în reformarea educaţiei din România, dar care au eşuat; şi ceilalţi, care nu au nici competenţe, nici experienţă.
Să aruncăm rapid o privire asupra CV-urilor şi activităţii membrilor comisiei din învăţămînt din Camera Deputaţilor. Veştile, cu mici excepţii, sînt proaste: biografia profesională, meschină, a multora dintre ei nu i-ar recomanda, într-o ţară civilizată, decît cel mult pentru un post de profesor stagiar.
Învăţămîntul nostru pare, de mulţi ani, un teritoriu numai bun de anexat diverselor interese de partid, util pentru experimente făcute de legiuitori în cel mai bun caz doar diletanţi, revigorat cu sloganuri sterile, în preajma campaniilor electorale.
Imaginea cu adolescenţi sau copii din ce în ce mai izolaţi şi mai confiscaţi de ecranul telefoanelor mobile sau al tabletelor pare a se multiplica la nesfîrşit, pretutindeni: în metrou, în magazine, în parcuri, la petrecerile care le sînt destinate, în staţiile de tramvai sau la colţul străzii.
Vă propun, deci, două portrete ale unor oameni pe care nu-i leagă decît dorinţa de a face bine, pur şi simplu. Primul dintre ei – într-o lume dominată de ură, teroare şi lagăre de concentrare. Cel de-al doilea – într-o lume dominată de indiferenţă şi de lipsa educaţiei.
Ar fi fost cu siguranţă indicat să se vorbească despre această normă, atîta timp cît aplicarea ei stîrneşte nelinişti şi întrebări profesorilor, elevilor, părinţilor. De pildă: contestarea unei note poate avea ca efect subminarea autorităţii profesorale? Ce se întîmplă dacă un elev va depune contestaţie la toate notele primite?
Conform unui raport UNICEF, în perioada ianuarie-decembrie 2014, în Siria s-au produs 68 de atacuri asupra şcolilor, soldate cu 168 de copii ucişi şi 343 răniţi. Peste 7,3 milioane de copii sirieni sînt afectaţi de teroarea instaurată în ţara lor, iar aproape 2 milioane sînt refugiaţi.
Mă gîndesc, însă, dacă, luată la întrebări de un copil sau un adolescent, despre ultimele evenimente din viaţa noastră de adulţi, aş şti cum să îmi formulez răspunsurile, astfel încît, în încercarea de a transforma prejudecăţile în informaţii şi descrieri corecte de conjuncturi, binele şi răul să aibă, totuşi, contururi clare.
Dispreţul domnului prim-ministru pentru educaţie, pentru instituţiile de învăţămînt şi pentru titlurile academice continuă să se manifeste nestingherit: pentru a scăpa basma curată cu un titlu de doctor obţinut prin plagiat, nu a ezitat să transforme Guvernul şi legea, comisiile de etică şi învăţămîntul superior într-o anexă gospodărească a propriei moşii, pe care o foloseşte după bunul plac.
Am făcut un tur rapid al jocurilor pentru copii, care pot fi accesate pe Internet. Şi m-am minunat. După scurt timp, perplexitatea s-a transformat în depresie: imaginaţia IT-iştilor în materie de personaje, acţiuni, decoruri, toate spre distracţia copiilor, este – cel puţin pentru adulţi – letală.
Ca să fie un gest autentic, dl Ponta ar trebui să îşi ceară scuze, odată cu înaintarea demisiei, tuturor celor pe care i-a îngenuncheat în lupta de a-şi apăra titlul: profesori, universităţi, justiţie, elevi, studenţi etc. Altfel, totul nu e decît un joc de glezne şmecheresc, menit să înduioşeze suflete de partid.
O mamă biologică are dreptul să decidă asupra biografiei propriului copil, iar jurnaliştii au dreptul la libera exprimare. Dar cînd drepturile lor transformă într-un iad viaţa unui copil, atunci somnolenţa celor care fac legi şi care sînt desemnaţi să le apere este una criminală.
O altă profesoară iubeşte limba română. Şi cartea. Şi vrea ca şi elevii săi să le iubească. Pentru asta, face un plan de lecţie, cu obiective şi etape: „Elevii trebuie astfel pregătiţi încît să devină nu numai beneficiarii limbii (sic!), ci şi creatori de limbă. (...) Se citesc două scurte esee(!) cu tema: Frumuseţea limbii române.“
Educatoarea dă largi explicaţii asupra felului în care Eminescu poate fi utilizat în scopuri educative chiar de la vîrste fragede: „Grădiniţa este cadrul organizat în care luceafărul poeziei româneşti este cunoscut pentru prima dată prin poeziile sale care ajung la sufletul plin de sensibilitate al copiilor preşcolari."
S-ar fi putut spune, deci, uitîndu-te la „caracatiţa“ gratificaţiilor, întinsă la toate persoanele cu sînge din sînge angajatului, că libertatea unei vieţi personale amenajate după propriile dorinţe o ai doar în stadiul de proaspăt angajat. Pe măsură ce-ţi trece vremea în firmă, familia devine şi ea membră de onoare a corporaţiei.
Am o veste bună despre cîţiva oameni harnici şi inteligenţi, creativi şi generoşi, care vor cu tot dinadinsul să-i cheme pe copii şi pe tineri înapoi, către carte. Către cartea italiană, de pildă. Şi cum o fac? Printr-un concurs numit „Festlettura“, organizat brici, în liceele şi universităţile de profil din ţară.
Ştiu, ar trebui să scriu despre copii şi problemele lor. Dar cînd văd către ce lume nebună îi îndreptăm, nu mă pot abţine să nu comentez. Deci, acest articol este despre copii şi despre problemele lor viitoare, de adulţi. Iar una dintre problemele adulţilor este bombardamentul cu training-urile de dezvoltare personală.
Acum foarte mulţi ani, am văzut un film în care o tînără studentă participa la un concurs de frumuseţe. Scopul ei era să cîştige premiul cel mare, dar nu pentru a se bucura de o viaţă roz, ci pentru a avea posibilitatea să aibă prilejul să spună adevărul ei: astfel de concursuri sînt umilitoare pentru femeile din lumea întreagă.
Aş vrea un preşedinte care, la orice tentativă a mass-mediei de a-l atrage într-o dispută neesenţială, de tabloid, să spună „pe mine asta nu mă interesează, vreau să vorbesc despre ce trebuie făcut în şcoli şi spitale, în programele din învăţămînt şi în contractele cu firmele de medicamente.“
Trebuie să votăm dacă vrem să punem capăt jocurilor subterane. Dacă vrem ca cei care ne conduc să se teamă de votul nostru. Dacă ne dorim să demonstrăm că cei care credem că viitorul nostru şi al copiilor noştri preţuieşte mai mult decît un cadou electoral ieftin sîntem majoritari.
Cineva îmi povestea despre două tipuri de reacţii ale tinerilor în faţa aceluiaşi „produs artistic“: o piesă de teatru. Într-o primă etapă, aceea a unei repetiţii cu public, tinerii spectatori rîdeau, se amuzau, făceau diverse comentarii despre jocul artiştilor sau despre indicaţiile regizorale.
Titlul articolului – „Sînt nebuni, masturbarea şi homosexualitatea, în programa grădiniţelor!“ – este legat de şapoul bolduit în care se vorbeşte despre iniţiativa ministrului Educaţiei de a introduce obligativitatea înscrierii copiilor la grădiniţă de la trei ani. Ceea ce lasă impresia că acelaşi ministru este responsabil şi cu propunerile de subiecte inadecvate pentru educaţia sexuală a celor mici.
O nouă soluţie de salvare a şcolii şi a prestigiului ei a apărut, zilele trecute, pe prima pagină a ziarelor: primarul din Băileşti a hotărît să răsplătească părinţii ai căror copii au rezultate excepţionale la învăţătură şi pe dascălii lor, cu scutirea de la plata impozitelor pe casele proprii.
Aud deseori în jurul meu poveşti rozalii ale părinţilor care visează că şi-au înscris copiii la şcoala perfectă: gata cu nervii de după serviciu, cînd Marinică nu vrea să-şi facă tema la biologie, gata cu isteriile de dimineaţă, cînd Marinela nu vrea să meargă la şcoală.
Ceea ce se întîmplă acum în învăţămîntul românesc este – să nu ne temem de cuvinte – o reală ameninţare pentru viitorul ţării: elevii din ciclul primar nu au încă manuale, ceea ce, pe de altă parte, îi încadrează printre şcolarii norocoşi, de vreme ce colegii lor de la gimnaziu sau liceu învaţă după manuale proaste, neadecvate.
Habar nu am cum a reuşit Mihai să treacă de toate pericolele care îl pîndeau: abandonat de toţi, cu multe greutăţi, ar fi putut să aleagă să trăiască fără reguli, flămînd şi drogat, în devălmăşia străzii, pus pe furat sau cerşit (pentru pîine sau băutură), gata să intre în găşti de cartier sau să spargă case.
Este evident că „ora de dirigenţie“ – fie ea părintească sau profesorală – despre căsătorie ar trebui să aibă alt ritual decît cel obişnuit, de predare – învăţare. O oră de dialog cu adolescenţii despre viaţa de cuplu ar trebui să fie una mai curînd a reflecţiei ajutătoare, decît a dădăcelii.
Wyatt Neumann postează pe reţelele de socializare fotografii ale fiicei sale, făcute în timpul unei excursii. Fotografiile, care conţin, printre altele, nuduri ale copilei, nasc valuri de indignare printre forumişti, care cer neîntîrziat blocarea contului şi ştergerea imaginilor pe care le socotesc „bolnave“, „perverse“, „pornografice“.
Fundaţia Calea Victoriei, născută în 2007, este, în fapt, o „şcoală altfel“ pentru toate vîrstele şi preocupările, o şcoală pentru adolescenţii ale căror interese sau curiozităţi depăşesc puterile învăţămîntului românesc, sau pentru adulţii care nu au primit, după mulţi ani de învăţătură, răspunsuri la propriile întrebări.
Unul dintre momentele cele mai grele din viaţa de părinte mi se pare acela cînd te confrunţi cu faptul că fiul/fiica ta a făcut o greşeală imensă, una care i-ar putea schimba decisiv viitorul: a început să consume droguri, şi-a început viaţa sexuală la o vîrstă nepotrivită, s-a implicat într-un anturaj cu porniri infracţionale etc.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Titu Maiorescu, cu studii universitare încheiate şi doctorate obţinute la mari universităţi din Europa, are, la numai 30 de ani, o carieră de invidiat: profesor universitar, mai apoi, decan şi rector, academician, iar la 34 de ani ajunge ministru.
În urmă cu puţin timp, a fost semnat un protocol între Ministerul Educaţiei şi Patriarhia Română, prin care cele două instituţii îşi împart în mod egal atribuţiile de coordonare şi control în domeniul educaţiei religioase ortodoxe din şcoli. S-a făcut multă vîlvă pe marginea acestui protocol.
E inevitabil ca, într-o lume în care cuvîntul scris sau spus se propagă rapid pe distanţe ameţitoare, în care de la plugar la şef de stat, tot omul poate ajunge vedetă pe Facebook sau pe prima pagină a ziarelor, să se discute tot mai apăsat, tot mai intens despre libertatea cuvîntului.
E firesc ca statul român să fie preocupat de cei care nu au reşit să treacă bacalaureatul: ei sînt primii candidaţi la statutul de şomer, la cereri nesfîrşite de ajutoare sociale, la absorbţia lor de către grupuri infracţionale, la înfrîngeri repetate în faţa iluziilor de îmbogăţire rapidă în afara graniţelor etc.
S-a dat o nouă Lege a învăţămîntului. O nouă viziune asupra felului în care şcoala românească ar trebui să funcţioneze. Din tot tăvălugul de excepţii şi excepţii la excepţii privind normele vechii legi, ies în evidenţă intenţiile abia voalate: a oferi, acum, în an electoral, elevilor, dar şi rectorilor, niscaiva stimulente de vot.
Tînăra din faţa mea, recent întoarsă din concediul de maternitate, îmi povesteşte despre răsfăţul constant aplicat de bunici nou-născutului. Brusc, exclamă radioasă: „Ne-au mai ieşit doi dinţişori!“ „Cui?“ întreb, cercetîndu-i perplexă zîmbetul ca să-i descopăr dantura dublată de o eroare genetică.
Pe lîngă culegerile savuroase de citate culese din spaţiul public, scriitorul are două noi emisiuni la Digi 24: Dă-te la o carte şi Pastila de limbă. De fapt, două invitaţii prietenoase de a citi, pe de o parte, şi de a vorbi corect limba română, pe de alta.
Şcoala românească nu mai are de mult prestigiul de care orice şcoală are nevoie pentru a-şi îndeplini rolul firesc: acela de a livra oameni formaţi armonios şi informaţi, independenţi şi eficienţi, unei societăţi bine pregătite, la rîndul ei, să îi primească.
Într-un interviu acordat ziarului Adevărul, un profesor de bioetică de la Oxford descrie beneficiile pe care le poate aduce intervenţia tehnologiei în planul moralităţii, al fericirii sau al abilităţilor cognitive ale omului. Pastile care pot îmbunătăţi empatia, pilule care îţi ameliorează interesul faţă de persoana iubită, cipuri...
Am participat recent la una dintre şedinţele Grupului de lectură „Calderon“, şedinţă la care studenţi, avocaţi, profesori sau simpli cititori au vorbit despre studiul lui Titu Maiorescu, „Oratori, retori şi limbuţi“. A fost prima dată cînd m-am întîlnit cu entuziasmul, priceperea, umorul, farmecul, vorba curată şi corectă.
Site-ul Booktopia.ro poate fi unul dintre motivele pentru care eşti recunoscător umanităţii că a inventat Internetul: nu, nu schimbă lumea, nu salvează vieţi, nu strînge bani pentru cauze umanitare. Este doar un site al comunităţii celor care citesc. Pur şi simplu.
O nouă direcţie în spaţiul activităţilor didactice cuprinse în programul „Şcoala altfel“: din descrierile lor aflate pe site-urile de profil, te bucuri să vezi că s-au rărit subiectele obosite sau supralicitate, precum dragostea de voievozi sau de munţii patriei, şi că apar încercări îndrăzneţe ale dascălilor de a propune teme practice...
Copiii celor arestaţi în anii cei mai grei ai comunismului au văzut, au simţit, au auzit orori. Au văzut cum părinţii lor sînt luaţi cu dubele negre, în miez de noapte, şi duşi în închisori. Au asistat la scene demente, în care casele le erau devastate, bibliotecile arse, rudele deportate, mamele bătute, surorile şi fraţii prigoniţi.
Emisiune de (falsă) dezbatere la una dintre televiziuni. Subiectul: cartea istoricului Lucian Boia – Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, apărută recent la Editura Humanitas. Invitaţi sînt un gazetar (ardelean), trei istorici, dintre care doi ardeleni, doi preoţi, de confesiuni diferite.
„Eşecul sistemului şcolar se află în centrul crizei societăţii noastre. El o şi reflectă, de altfel. Cum ar putea să rezolve şcoala problemele care vin din afară? (...) Cum să le ceri elevilor preţuirea efortului, simţul disciplinei şi respectul celuilalt, dacă aceste valori sînt ignorate sau ridiculizate, în anturajul lor?"
O binecunoscută cutumă a educaţiei de la noi este: „Nu vorbi dacă nu eşti întrebat!“ O regulă care, în principiu, inhibă orice impuls, altfel firesc, de a dialoga cu pedagogul, de a cere lămurirea neclarităţilor, de a solicita explicaţii suplimentare, de a iniţia dezbateri, de a pune la îndoială formule gata făcute.
Am citit programele şcolare şi, într-adevăr, multe dintre indicaţiile şi formulările de acolo sînt mai mult decît discutabile. Dar programa este doar un instrument, care trebuie folosit cu discernămînt. Nu cred că Ministerul Educaţiei obligă dascălii să îşi propună un obiectiv „motric“ de genul „cum să pliem materialul didactic“.
Citesc de ani buni proiectele didactice prezentate pe site-urile dascălilor. Reproşurile esenţiale ar fi următoarele: greşeli de editare, dezacorduri, greşeli de ortografie şi punctuaţie, deliruri verbale dulci, cu efecte de leşin hiperglicemic, falsificări ale realităţii, istoriei şi tradiţiilor, lipsa unor cunoştinţe minime de pedagogie şi de psihologie, folosirea unui limbaj schingiuit de clişee şi formule „drăgălaşe“ etc.
Unui viitor candidat la funcţia de ministru al Educaţiei i-aş propune să citească un aşa-numit „proiect educaţional“, scris de un profesor din România şi postat cu mîndrie pe site-uri de profil. Descrierea lecţiei începe cu prezentarea „obiectivelor de referinţă“. Iată cîteva dintre ele...
De cîţiva ani buni, Biserica Ortodoxă Română are de dat răspunsuri importante în faţa concetăţenilor săi, care îi finanţează, constant şi generos, buna funcţionare. Ar avea de povestit, de exemplu, cîte ceva despre felul în care foloseşte banii de la buget, pe de o parte, iar pe de alta – banii obţinuţi direct de la enoriaşi.
