Întrebări pentru mai tîrziu
E absolut normal ca tragedia din Franţa să lase, în urma ei sîngeroasă, o abundenţă de opinii. Oamenii caută, în fel şi chip, să găsească o explicaţie, să (re)găsească drumul către normalitate, să facă faţă unui atentat la valori care, pînă mai ieri, păreau de neatins: siguranţă, drepturi, viaţă. În vria comentariilor şi a analizelor au intrat, de-a valma, secole întregi de cultură şi civilizaţie, norme religioase şi ideologii, emoţii şi judecăţi pragmatice, legi naţionale şi internaţionale etc. Fiecare încearcă, după chipul şi asemănarea lui, după educaţia şi regulile în care a fost crescut, după propriile idealuri şi principii, să reaşeze comunitatea largă în care trăieşte în spaţiul firescului, tulburat grav de atacurile teroriste.
Mă gîndesc, însă, dacă, luată la întrebări de un copil sau un adolescent, despre ultimele evenimente din viaţa noastră de adulţi, aş şti cum să îmi formulez răspunsurile, astfel încît, în încercarea de a transforma prejudecăţile în informaţii şi descrieri corecte de conjuncturi, binele şi răul să aibă, totuşi, contururi clare.
Sînt cîteva întrebări la care răspunsul ar veni în clipa următoare, fără ezitări şi fără negocieri. De pildă, de ce au fost omorîţi caricaturiştii? Ucigaşii spun că au făcut-o fiindcă victimele şi-au bătut joc de profetul lor Mahomed – ar suna prompt răspunsul. Caricaturiştii au greşit? Dacă mă întrebi, de fapt, dacă au fost ucişi pe bună dreptate, atunci îţi spun imediat că nu. Nimeni nu trebuie să fie ucis pentru faptele lui şi, cu atît mai puţin, pentru ideile lui. Nimeni nu are dreptul să ia viaţa altui semen. Pentru nici un motiv. Avem dreptul să ne spunem opiniile fără teama că vom fi sancţionaţi, în acest fel, de vreo „autoritate“. Iar la întrebarea dacă jurnaliştii francezi au încălcat vreo lege, îţi spun iarăşi că nu: dreptul de a te exprima fără nici o îngrădire face parte din atributele omului liber din lumea civilizată.
Dar insistenţa de a afla ce s-a întîmplat ar veni cu noi curiozităţi, ceva mai incomode: caricaturiştii au făcut rău sau bine? De ce l-au ironizat pe Profet? Ştiau ei ce înseamnă Profetul nu pentru terorişti, ci pentru întreaga comunitate musulmană? Avem dreptul să spunem absolut orice, fără nici o regulă? Sînt întrebări la care mi-e greu să găsesc un răspuns lămuritor: mi-e greu, de pildă, să îi explic puştiului din faţa mea de ce avem legi – şi bine facem că le avem – prin care ni se interzice să discriminăm pe motive religioase, să ne exprimăm injurios la adresa celor de altă credinţă, dar nu avem legi care să ne interzică să îi desenăm ireverenţios, mîrlăneşte, pe Iisus sau pe Mahomed? Mi-e greu să găsesc explicaţii pentru care legea ne interzice, şi bine face că ne interzice, să ne exprimăm public eventualele opinii negative faţă de cei cu orientare sexuală diferită, faţă de cei prea graşi sau prea slabi, faţă de cei prea înalţi sau prea scunzi, faţă de cei cu pielea de culoare neagră sau galbenă, dar putem tîrî în noroi şi vulgaritate, cu legea pe masă, credinţe care au construit civilizaţii şi culturi, dar care, mai ales, fac parte din valorile cît se poate de personale ale celui care le îmbrăţişează? Mi-ar fi, de asemenea, greu să justific de ce statul consideră că un sîn dezgolit pe micile ecrane, la ore de maximă audienţă, trebuie ascuns de privirile copiilor, dar o imagine cu Dumnezeu făcînd sex anal cu Iisus şi cu Sfîntul Duh poate fi savurată de aceiaşi minori la liber.
Sînt de acord: faţă în faţă cu uciderea unor oameni nevinovaţi, nu e nimic de comentat. Dar ştiu că atunci cînd le cerem copiilor să preţuiască toleranţa şi respectul faţă de cei de lîngă ei, trebuie să le oferim resurse, modele, astfel încît s-o facă pe termen lung şi să nu le abandoneze la maturitate. Altfel, în lipsa lor, libertatea de expresie nu va fi decît o sumă de răcnete şi de emoţii primare.
Maria Iordănescu este psiholog.
