Receptivitate vs inter- şi proactivitate

Cineva îmi povestea despre două tipuri de reacţii ale tinerilor în faţa aceluiaşi „produs artistic“: o piesă de teatru. Într-o primă etapă, aceea a unei repetiţii cu public, tinerii spectatori rîdeau, se amuzau, făceau diverse comentarii despre jocul artiştilor sau despre indicaţiile regizorale. Dialogul dintre cei de pe scenă şi cei din afara ei era evident. Privitorii participau, de pe margine, cu entuziasm, dar cuviincios, la ceea ce se întîmplă pe scenă. A doua etapă: aceiaşi participanţi (actori, spectatori), acelaşi loc (sala de teatru), aceeaşi piesă, la avanpremieră. Reacţie total diferită: sala era cuminte, politicoasă, amabilă. Micile şopîrle aruncate de actori înspre public erau primite cu zîmbete formale, binevoitoare. Pe scurt, participarea entuziastă a celor din sală la spectacol se transformase într-o pasivitate politicoasă.  

Prima explicaţie care îmi vine la îndemînă ar fi aceasta: în prima etapă, desfăşurarea acţiunii se petrecea într-un mediu informal, care înlesnea dialogul dintre cele două părţi: actorii erau îmbrăcaţi „civil“, ca omul de pe stradă, regizorul se adresa cînd şi cînd tinerilor de pe margine, ajustările regizorale „umanizau“ reprezentaţia teatrală şi invitau, nediscriminatoriu, la datul cu părerea; în etapa a doua, limbajul strict al actului artistic (costume, replici din carte, scenografie) şi regulile de comportament într-o sală de spectacol nu lăsau prea mult spaţiu pentru un răspuns neconvenţional, spontan, al spectatorilor.

Şi într-un caz, şi în celălalt s-ar zice că avem de-a face, totuşi, cu o criză a receptivităţii. Pasivitatea este, fireşte, o nonreceptivitate, dar nici reactivitatea promptă, nereflectată, nu e o formă de receptivitate. În primul caz, avem de-a face cu un mod de a încasa placid mesajul propus, în al doilea caz – cu o rapiditate superficială, fără prelucrare lăuntrică. Neinvitaţi la dialog, la participare, tinerii încasează respectuos. Am crescut tineri şi vom creşte copii într-o lume în care receptivitatea este înlocuită de chemarea frisonantă la inter- şi proactivitate. Peste tot, cele mai bune şcoli, cele mai bune joburi, cele mai apreciate spectacole de divertisment, cele mai de succes iniţiative artistice sau sociale sînt cele care au cei mai mulţi „participanţi“ şi cele mai rapide răspunsuri. „Participă şi tu la...“, „spune-ţi şi tu părerea despre“, „votează pe cel mai...“, „intraţi cu noi în direct şi spuneţi-vă opinia“ – toate sînt îndemnuri care fugăresc mintea şi inima copiilor şi a tinerilor. Reţelele de socializare, forumurile, blogurile livrează informaţii într-un ritm ameţitor şi cer reacţii pe măsură, altfel, devii insignifiant în grupul de prieteni. Educaţia copiilor nu mai mizează pe receptivitate ca instrument de modelare, ci pe întreţinerea iluziei că libertatea de exprimare se poate învăţa înainte de a învăţa să te exprimi. Înainte de a avea răgazul să reflecteze la ceea ce aud, văd, receptează. Li se cer răspunsuri prompte, opinii frugale, iar copiii şi tinerii răspund nu ca urmare a unei deliberări interioare, ci a unei presiuni exterioare. Rezultatul este nu un dialog abundent, creativ, constructiv, ci mii de monologuri fără contururi şi fără mesaj. Mulţi vorbitori, puţini ascultători.

Literatura, spectacolul de teatru, cinematografia de artă îşi pierd din ce în ce mai mult muşteriii. De ce? Pentru că toate propun, în fond, o reţetă aflată în grav decalaj, inadecvare, cu vremurile noastre de azi: ascultă, citeşte, priveşte şi taci. Mai gîndeşte-te. Mai aşteaptă. Verifică, informează-te. Şi abia apoi, dacă mai crezi că ceea ce ai de spus merită să fie spus, vorbeşte. Ca să poţi spera că cineva te aude.  

Maria Iordănescu este psiholog.