O altfel de copilărie

Sînt rare şi cu atît mai impresionante perseverenţa, dîrzenia cu care Fundaţia Academiei Civice continuă să editeze mărturii din anii crînceni ai comunismului românesc. Cea mai recentă dintre ele: Copilăria ca luptă de clasă, apărută în 2013.

Este o carte despre vieţile copiilor de deţinuţi politici din anii ’50. Vieţi care se schimbă dramatic atunci cînd o ideologie criminală şi activiştii ei devotaţi pun stăpînire pe ţară, pe oameni, pe destine.

Copiii celor arestaţi în anii cei mai grei ai comunismului au văzut, au simţit, au auzit orori. Au văzut cum părinţii lor sînt luaţi cu dubele negre, în miez de noapte, şi duşi în închisori. Au asistat la scene demente, în care casele le erau devastate, bibliotecile arse, rudele deportate, mamele bătute, surorile şi fraţii prigoniţi. Şi-au trăit copilăria sub nume false, ca să nu fie descoperiţi ca fii şi fiice de „duşmani ai poporului“ şi eliminaţi din şcoli. Şi-au trăit adolescenţa cu teama că oricînd ar fi putut veni clipa să îşi urmeze rudele în puşcării. Au auzit poveşti sinistre despre părinţii lor, ca „trădători de ţară“, poveşti spuse de colegi de clasă neştiutori sau de profesori fervenţi susţinători ai noului regim. Şi-au văzut taţii schimonosiţi de torturile suferite în închisori şi mamele vlăguite de eforturile făcute pentru supravieţuire. Pentru toţi, fiecare zi era trăită sub semnul incertitudinii, al fricii, al durerii, al foamei, al izolării.

Iată cîteva dintre mărturiile lor, ale copiilor de atunci, pentru copiii de azi:

„Miliţia descinde acasă la noi, cu puşti şi mitraliere... Mama şi cu mine sîntem scoase din pat cu lovituri de pat de puşcă; (...) ne pun să ne îmbrăcăm în faţa lor, cu comentariile de rigoare, cu privire la corpurile noastre. Este începutul unei săptămîni de coşmar, în care echipa din casă aştepta eventuala reîntoarcere a fratelui meu. În tot acest timp, am stat claie peste grămadă, împreună cu miliţienii, şase persoane în aceeaşi încăpere. Ne-au insultat, au distrus puţinele mobile rămase, au tăiat salteaua cu cuţitul, căutînd arme, şi ne-au însoţit cu regularitate la WC, cu puşca în coastă.“

„Ce aş putea face la vîrsta de 15 ani, cu şcoala neterminată? Sugestiile variau de la a mă angaja într-o uzină şi a-mi renega familia pentru a-mi construi o «origine socială sănătoasă», pînă la a pleca la ţară la munca cîmpului.“

„Au intrat în casă nişte necunoscuţi. Mama tocmai punea masa şi i-a spus surorii mele: «Du-te, Ştefi, sus şi adu-mi o faţă de masă curată.» Sora mea s-a dus sus şi, cînd a coborît, mama dispăruse din casă…“

„Cînd a apărut tata, noi, ca nişte copii ce eram, ne-am bucurat să îl vedem. Dar atunci s-a întîmplat ceva foarte ciudat: apropiindu-se de gratii, tata a început să mimeze un leu în cuşcă... Pentru noi mai voia să joace teatru ca să nu ne speriem? Sau ideea de a fi văzut după gratii de propriii săi copii era atît de dureroasă, încît, în felul lui, a încercat s-o minimalizeze?“ (tatăl din acest pasaj nu e altul decît Mircea Vulcănescu)

Copilăria ca luptă de clasă este o carte care ar merita să fie inclusă în bibliografia şcolară. La urma urmei, înainte de a şti pe de rost domniile fanariote sau şirul de regi ai Franţei, poate că tinerii de azi ar trebui să ştie mai întîi felul în care şi-au petrecut copilăria părinţii şi bunicii lor. Şi să cîntărească mai atent beneficiile libertăţii, preţul şi răspunderile ei. 

Maria Iordănescu este psiholog.