De unde începe drumul spre salvare?
Unul dintre momentele cele mai grele din viaţa de părinte mi se pare acela cînd te confrunţi cu faptul că fiul/fiica ta a făcut o greşeală imensă, una care i-ar putea influenţa/schimba decisiv viitorul: a început să consume droguri, şi-a început viaţa sexuală (şi are, eventual, un copil) la o vîrstă nepotrivită, s-a implicat într-un anturaj cu porniri infracţionale etc. Momentul în care te întîlneşti cu viaţa ascunsă a copilului tău, cu partea ei de umbră, moment de mare încercare pentru relaţia părinte – copil, aduce cu sine, firesc, mai curînd emoţii puternice, decît decizii raţionale: frustrări (nu o să ajungă acolo unde am visat, nu mi-a ascultat sfaturile), teamă (sînt pus în faţa faptului consumat, iar consecinţele sînt de negestionat), sentimente de vinovăţie (n-am fost un părinte bun), furie (mă simt neputincios în faţa greşelilor lui) etc.
Pe nenumărate căi de informare – cărţi, dezbateri, traininguri, Internet etc. –, sîntem instruiţi asupra felului în care putem preveni derapajele celor aflaţi în grija sau educaţia noastră: cum să-i ascultăm şi cum să-i corijăm, cîtă libertate şi cîte restricţii să le acordăm, cînd să negociem şi cînd să fim fermi etc. Aplici sfaturile, respecţi dozajele, atît cît eşti în stare. Dar destinul unui copil nu e o sumă de reţete miraculoase care, odată aplicate, dau conturul real al desăvîrşirii. În viaţa oricărui copil, ca şi în viaţa noastră, există momente nefaste, decizii pripite, puseuri emoţionale, impulsuri şi tentaţii greu de stăpînit, neatenţie etc. Toate acestea nu se pot „rezolva“ prin prompte prescripţii de cabinet.
Ce faci, deci, cînd afli că fiica ta de 13 ani şi-a început viaţa sexuală? Sau că fiul tău a devenit dependent de droguri. Sau, încă minor, a lovit mortal un amic, după o ceartă zdravănă. Întrebările par să nu aibă nici un răspuns: Ce se va întîmpla cu copilul meu? În ce fel să îl ajut? Cum rezolv problema? De unde încep? Care este primul pas? Aceste întrebări şi clipele intens emoţionale care le însoţesc nu-s deloc uşor de trecut, fiindcă nu există tratamente generale, terapii cu efect de panaceu. Fiecare caz are un trecut încărcat de istorii particulare, un prezent desfăşurat în condiţii specifice şi un viitor imprevizibil în unicitatea lui. Sînt paşi mari de făcut: trebuie să îţi laşi la o parte temerile, frustrările, deziluziile, vinovăţiile, ca să le poţi gestiona pe cele ale copilului tău. Să îţi înfrunţi prejudecăţile, comodităţile, iritările, ca să găseşti o soluţie. Să ştii să asculţi, înainte de a vorbi, de a emite decizii sau de a stabili vinovăţii. Să reflectezi la ceea ce pînă mai ieri credeai că e bine sau rău în educaţia pe care i-ai dat-o. Dar mai ales, să nu uiţi că, în faţa ta, este un copil nesăbuit, neajutorat, înspăimîntat, care are nevoie, mai mult ca oricînd, în ciuda răzvrătirii lui, de iubirea ta necondiţionată.
Sînt mulţi părinţi care se confruntă cu astfel de probleme. Iar dacă unul dintre ei m-ar întreba unde s-ar putea duce să primească un ajutor, un sfat, o idee, despre cum ar putea depăşi problema, n-aş şti foarte bine unde să îl trimit, în afara unor şedinţe de psihoterapie lungi şi destul de costisitoare. Sau a cîtorva organizaţii umanitare şi de asistenţă socială. Prea puţin, însă, pentru cîtă treabă este de făcut.
Ar fi nevoie de o mai mare preocupare instituţională, pentru a ieşi în întîmpinarea acestor situaţii: de cabinete specializate, în care să se ofere consiliere, îndrumare, suport. De instituţii pedagogice, terapeutice, medicale sau juridice, care să ofere asistenţă bazată pe profesionalism şi experienţă. Instituţii care să nu focalizeze doar asupra prevenţiei, ci asupra crizei deja declanşate, astfel încît părinţii să întrevadă ce paşi sînt de făcut pentru fiecare problemă în parte. Cu alte cuvinte, de unde să înceapă drumul pentru a-şi ajuta copilul.
Altfel, biografia copiilor încercănaţi de greşelile lor se va reduce la patru rînduri de ziar, cu imagini şocante, care vor ţine prima pagină, doar o zi.
Maria Iordănescu este psiholog.
