Iniţiative de la micul buget local
Un lucru rămîne de necontestat: reformarea învăţămîntului românesc se lasă, de 25 de ani, aşteptată. Şi se va mai lăsa probabil, încă mult timp de acum încolo. Manuale toxice sau absente, dascăli hărţuiţi sau nedumeriţi, părinţi obosiţi, miniştri decalibraţi, instituţii palide de coordonare a educaţiei, şcoli ruinate, cu fose septice care înghit copiii; şi nimic din toate acestea nu mai naşte indignarea celor afectaţi sau cheful de treabă al celor responsabili. Răul din învăţămînt naşte doar soluţii de supravieţuire, pornind de la premisa că, oricum, copiii au nevoie de şcoală (bună, rea), părinţii au nevoie să creadă că odraslele lor îşi vor găsi un rost, dascălii îşi fac iluzii că vocaţia lor are un sens, iar peste toate, ţara are totuşi nevoie de un prezent care să promită, cît de cît, un viitor.
O nouă soluţie de salvare a şcolii şi a prestigiului ei a apărut, zilele trecute, pe prima pagină a ziarelor: primarul din Băileşti a hotărît să răsplătească părinţii ai căror copii au rezultate excepţionale la învăţătură şi pe dascălii lor, cu scutirea de la plata impozitelor pe casele proprii.
Există, cred, destule motive să cîrcotim împotriva unei astfel de iniţiative: ea nu va rezolva în nici un caz tarele majore, enumerate mai sus, ale învăţămîntului de azi; e posibil ca părinţii, vlăguiţi de mulţimea de impozite pe care oricum trebuie să le plătească, să pună presiune inutilă, traumatizantă, pe umerii copiilor, ca să obţină premii strălucitoare la olimpiade; găurile la bugetul local vor fi acoperite, pe de altă parte, tot din efortul cetăţenilor micii comunităţi; meritul pentru rezultatele foarte bune la învăţătură este în întregime al copiilor, ei îşi pun la bătaie inteligenţa, talentul, efortul, timpul liber, iar beneficiul hărniciei lor revine părinţilor, care sînt, ca să zicem aşa, stimulaţi să-şi stimuleze copiii; comunitatea mică a Băileştiului nu va avea nici ea prea mult de cîştigat, de pe urma unui elev premiant care, în cîţiva ani, va tînji să devină membru al unor comunităţi semnificativ mai prospere, de pe alte meleaguri.
Pe de altă parte, însă, iniţiativa primarului mi se pare că nu e simplă ofertă electorală, simplu negoţ cu opţiunile adulţilor. Ci ceva mai mult decît atît. Şi am să mă explic: îmi imaginez că atunci cînd a luat această decizie, el a luat în calcul toate riscurile enumerate mai sus, riscuri care, în fond, vorbesc despre ineficienţa oricărui sistem de tipul „eşti plătit să înveţi foarte bine sau să îi faci pe alţii să înveţe foarte bine“. Şi totuşi: într-o ţară ai căror guvernanţi nu dau doi bani pe învăţămînt, primarul din Băileşti încearcă o soluţie. Dă un semn celor implicaţi, dascăli, părinţi, elevi, că un for de decizie, fie şi local, e gata, totuşi, să investească în educaţie. Că le apreciază eforturile şi că e solidar cu ei în faţa obstacolelor cu care se confruntă. Că şcoala este importantă pentru comunitatea pe care o conduce. Că, deşi sînt puţine şanse ca efortul bugetar să fie răsplătit prin întoarcerea „la matcă“ a elevilor de azi, sub formă de profesionişti cu iniţiative lucrative în viitor, totuşi merită să cheltuieşti nişte bani pentru a stimula efortul la învăţătură, oriunde s-ar reflecta el mai tîrziu.
Dar, mai ales, semnalul pe care îl trage primarul micii comunităţi este acela că toţi sîntem responsabili de educaţia pe care o primesc copiii noştri astăzi, indiferent de războaiele politice în care este îngropată reforma învăţămîntului.
Concluzia mea are două puncte: 1) Dorinţa de a găsi soluţii este oricum preferabilă indiferenţei în faţa problemelor. 2) O soluţie, fie ea şi discutabilă, e oricum preferabilă resemnării totale şi pline de resentimente.
Maria Iordănescu este psiholog.
