Mai uşor cu plăcerea prin clasă
O prietenă îmi povesteşte despre sacrificiile financiare pe care le face pentru a-şi duce copilul la o şcoală particulară. „E o şcoală foarte bună“, îmi spune, la nici două săptămîni de la deschiderea cursurilor. „Ar fi bine să fie, la cîţi bani investeşti. Dar cum ţi-ai dat seama că e bună, aşa de repede?“ „Păi, la prima şedinţă, învăţătoarea ne-a spus că toate orele vor fi sub formă de joc, că vor veni de plăcere la şcoală, că elevii vor alege singuri ce vor să înveţe, că nu vor exista constrîngeri, ci doar voie bună şi disponibilitate. E totul numai o joacă“, îmi spune mămica fericită. „Şi cît o vor ţine aşa, tot într-un bairam?“, întreb cu inima strînsă de adevărul că – vorba lui Nae Caranfil – viaţa e complexă şi are multe aspecte. „Pînă la clasa a VIII-a, fiindcă liceul îl va face în altă parte“, sună răspunsul pe un ton ceva mai rezervat.
Aud deseori în jurul meu poveşti rozalii ale părinţilor care visează că şi-au înscris copiii la şcoala perfectă: gata cu nervii de după serviciu, cînd Marinică nu vrea să-şi facă tema la biologie, gata cu isteriile de dimineaţă, cînd Marinela nu vrea să meargă la şcoală fiindcă doamna nu-i prea agreează bîlbîielile de la educaţia civică, gata cu rubricile catalogului înnegrite de absenţe şcolare: există, deci, şcoli unde vezi şuvoaie de elevi venind în pas de vals şi plecînd înapoi, acasă, în ritm de marş funebru. Înţeleg zbuciumul părinţilor la fiecare început de drum şcolar. Viaţa întregii familii se schimbă, încep temerile, fireşti, în faţa confruntării cu lipsurile învăţămîntului de stat românesc, neîncrederea în virtuţile profesionale şi morale ale dascălilor, spaimele în faţa eşecurilor şcolare ale fiilor sau fiicelor, gîndurile bîntuite de scandalurile de pe prima pagină cu bacalaureate ratate, agresiuni, corupţie, indiferenţă, ignoranţă, alergăturile după numele unui învăţător cu ceva mai multe referinţe etc. Mai înţeleg şi că orice 15 septembrie reactivează amintirile deloc plăcute ale unui sistem de învăţămînt în care părinţii s-au format şi din care nu au lipsit jignirile, obligaţiile de a învăţa materie multă şi inutilă, pedepsele inutile şi umilitoare, lipsa unui dialog cu adevărat formator între dascăl şi elev. Gîndindu-mă la toate acestea, recunosc – o şcoală care să îmi promită că Gigel al meu va învăţa numele crestelor de munte din ţara noastră cu pasiune mă face visătoare.
Şi totuşi: orice reclamă care îţi promite că fiul sau fiica ta va şti să rezolve ecuaţii de gradul doi jucînd leapşa sau să recunoască verbul într-o propoziţie, jucîndu-se de-a v-aţi ascunseala, ar trebui să te pună pe gînduri. Din mai multe motive: 1) Prin ce calcul fin s-a ajuns la concluzia că îl pot pune pe un copil de 6-7 ani să aleagă „responsabil“ ce materii preferă să exerseze într-o zi de lucru, dar nu pot miza pe rezistenţa lui la folosirea unor metode de învăţare ceva mai complexe, mai elaborate decît jocul? 2) Nu s-a inventat, încă, metoda minune prin care un copil să înveţe cu aceeaşi plăcere şi matematică, şi română, şi religie, şi ştiinţe, şi muzică, şi pictură şi... Nu ştiu să existe o metodă care să îl facă să accepte de plăcere că nu poate manipula în orice minut al orei şcolare jocul de pe tabletă, care să îl facă să asculte cuminte teorii despre adverb şi adjectiv, cînd el are chef de o plimbare cu bicicleta prin parc, o metodă care, în sfîrşit, să îl facă să accepte euforic că există îndatoriri, responsabilităţi, reguli. Căci şcoala, peste tot în lume, cu asta încearcă să se ocupe: cu limitarea principiului plăcerii, cu temperarea lui, în raport cu realitatea, cu viitorul, cu opţiunile, cu interesele în formare. Or, realitatea înseamnă frustrări, amînarea îndeplinirii dorinţelor, sîrguinţă, efort, căutare, analizare, reflecţie, exerciţiu asiduu, limitare, îndoială, norme etc. Şcoala nu este o plăcere. Este un loc în care îţi poţi descoperi interese, pasiuni, drumuri în viaţă, dar este şi un loc în care te laşi ajustat, ca să îţi poţi adapta rostul la ce este posibil şi ce nu. 3) Imaginea unui copil care la 6-7 ani alege singur ce să înveţe, optînd responsabil şi pentru un pic de matematică, şi pentru oleacă de română, şi pentru niţică ştiinţă, în fiecare zi, mi se pare o imagine complet nerealistă. Nu cred că pot lăsa pe umerii lui povara întreagă a propriei formări, la o vîrstă la care abia poate alege dacă să meargă la fotbal sau la computer.
Sigur, învăţămîntul de stat e departe de a garanta că va naşte cîndva elevi cu dragoste de carte. Dar nici nu îi pot pune în cîrcă faptul că nu reuşeşte să concureze cu micile plăceri ale copilăriei.
