Visul românesc
Am văzut pe Facebook „profilul“ unei mai vechi cunoştinţe: Mihai, căruia i se spunea „Miciu“, împotriva voinţei lui, un tînăr care a locuit ceva vreme în organizaţia de copii orfani la care am lucrat cu mult timp în urmă.
Cînd l-am cunoscut, acum aproape douăzeci de ani, era spaima educatorilor, a asistentelor maternale, a pedagogilor, a directorului: părea cu totul incontrolabil, dispus la orice oră să testeze limitele adulţilor sau ale colegilor săi, gata mereu să întoarcă vorba, regula, ordinea, liniştea. Acum citesc despre el, pe reţelele de socializare, că este student la Asistenţă Socială, în Bucureşti, şi că îşi manifestă apăsat, împrăştiat şi (cam) agramat, credinţa în Dumnezeu. Are o prietenă, un cîine şi multe fotografii de familie. Habar nu am cum i-au reuşit toate astea: ultimul lucru pe care-l aveam în minte despre el era acela că a fost un copil abandonat. De toţi şi de toate.
A fost mai întîi abandonat de familie şi lăsat în grija organizaţiei. Organizaţie care l-a spălat, l-a îmbrăcat, l-a încălţat, l-a hrănit, l-a înveselit şi l-a trimis la şcoală. Probleme mari de disciplină. De asimilat cunoştinţe şi de ascultat de reguli. Săptămînal existau reclamaţii, vizite la şcoală, întîlniri cu directorii, psihologii, învăţătorii. A rămas repetent de cîteva ori. I s-a pus diagnosticul de ADHD, i s-a dat tratament, a făcut psihoterapie, dar învăţătoarele şi părinţii îşi pierduseră răbdarea cu un copil care în mijlocul lecţiei voia să ude florile, să „vorbească neîntrebat“, să ajute femeile de serviciu la curăţenie, să verifice dacă ceilalţi elevi îşi făcuseră tema, să şteargă tabla în momente nepotrivite etc. Şcoala a renunţat la el: era trecut clasa doar cu promisiunea că va fi mutat în altă instituţie. În scurt timp, a renunţat şi organizaţia la el: desele reclamaţii ale mamei sociale şi ale dascălilor au dus la o singură concluzie, aceea că Mihai trebuie reintegrat în familie. O familie săracă, fără nici o şansă pentru încă o gură în plus de hrănit.
Peste toate aceste abandonuri, a venit şi cel al statului: un stat indiferent la nevoile acute ale învăţămîntului, un stat incapabil să ofere şcolilor consiliere psihologică profesionistă, un stat nepăsător faţă de formarea cadrelor diadactice şi faţă de condiţiile în care aceştia îşi desfăşoară activitatea, indolent în faţa copiilor cu nevoi speciale. Un stat care uită de copiii familiilor care abia supravieţuiesc şi îşi aduce aminte de ei cînd devin numai buni de trimis la urna de vot. Un stat rău, care are de dus propriile războaie pe averi, influenţe, comisioane, şi le uită pe cele ale societăţii pe care o are de guvernat: cele cu ignoranţa, sărăcia, corupţia.
Cum spuneam, habar nu am cum a reuşit Mihai să treacă de toate pericolele care îl pîndeau: abandonat de toţi, cu multe greutăţi, ar fi putut să aleagă să trăiască fără reguli, flămînd şi drogat, în devălmăşia străzii, pus pe furat sau cerşit (pentru pîine sau băutură), gata să intre în găşti de cartier sau să spargă case. Găsindu-i povestea pe Facebook, mă întreb: e ceva de genul visului american? Nici vorbă. E mai curînd un tragic „vis românesc“, uşor de identificat în cartiere mărginaşe, printre copiii indisciplinaţi şi neiubiţi. Un vis la care instituţiile statului nici nu visează...
Maria Iordănescu este psiholog.
