Cu cîtva timp în urmă, am fost invitată să preiau funcţia de director educativ al unei grădiniţe particulare recent înfiinţate, undeva în zona Ghencea. Patroana grădiniţei părea a fi extrem de hotărîtă ca noua afacere să funcţioneze pe termen lung. Clădirea nouă, destinată iniţial a fi domiciliu privat, avea parterul abia tencuit, nezugrăvit şi neîncălzit.
„Avem membri din toate colţurile ţării“, „luăm parte la deciziile cu privire la învăţămîntul preuniversitar din România“, „zvonurile răuvoitoare sînt alimentate de cei cărora nu le convine că existăm“. Sînt cîteva dintre declaraţiile Federaţiei Naţionale a Asociaţiei de Părinţi şi ale preşedintei acesteia, doamna Mihaela Gună.
Am primit cartea Hotel Iris, scrisă de Yoko Ogawa şi publicată de Humanitas, ca pe o invitaţie de a petrece cîteva ore într-o ambianţă japoneză. Sînt, deci, „un turist european“ cu un aparat de fotografiat în mînă, încercînd să surprind frînturi din specificul local.
Am aflat, de pe Internet, că există Federaţia Naţională a Asociaţilor de Părinţi din Învăţămîntul Preuniversitar. Citind informaţia, nu m-am gîndit decît că, în condiţiile unui sistem de învăţămînt precar, există o voce în plus, cea a părinţilor, care ar putea susţine reformarea imediată a educaţiei instituţionale din România.
Am în preajmă un părinte care îmi vorbeşte entuziasmat despre competiţiile-dezbateri la care participă fiica sa: această formă de exersare a exprimării libere, civilizate, organizate, a propriilor opinii a pătruns, de mult, şi în instituţiile şcolare din România. Mai mult decît atît, echipele româneşti au mari succese în străinătate.
Tema legalizării prostituţiei revine, destul de des, de la o vreme, în unele emisiuni de televiziune, mai curînd din lipsă de subiecte, sau pentru „entertainment“, decît pentru a stimula o dezbatere serioasă. Tonul general al discuţiilor e superficial, cu argumente care se învîrt, de regulă, în jurul economicului sau al moralei religioase.
Daria l-a adoptat pe Bogdan, pe cînd acesta avea doi ani. Povesteşte episodul fără emfază, cu discreţie faţă de biografia încărcată a copilului, fără mărturisiri lacrimogene despre emoţiile şi gîndurile care au determinat-o să facă acest pas, dar perfect conştientă de responsabilitatea pe care şi-a luat-o pe umeri.
Respectul de sine şi încrederea în propriile forţe nu făceau parte din priorităţile educaţiei din anii comunismului. Nici după Revoluţie, lucrurile nu stau mai bine: învăţămîntul de azi pare mai preocupat să prindă infractori la bacalaureat şi să le îndoape mintea elevilor cu informaţii inutile.
O cunoscută jurnalistă – şi încă una foarte bună, cînd dorinţa de a avea umor cu orice preţ nu-i afectează iremediabil inspiraţia şi buna-cuviinţă – descrie pe blogul ziarului Adevărul o întîmplare din trecutul studenţesc, al cărei protagonist este un (fost) coleg din Coreea de Nord.
La prima vedere, pentru orice om de bun-simţ, faptele de corupţie recent anchetate în şcoala românească ar fi trebuit să se rezolve destul de simplu: un dascăl care cere, neruşinat, bani şi cadouri pentru toată cancelaria, trebuie demis. Fără prea multe comentarii.
O învăţătoare de la Şcoala nr. 10 din Bucureşti a fost filmată, fără ştirea ei, pe cînd cerea bani părinţilor pentru cadouri. Bani foarte mulţi. Comentariile în jurul acestui caz au pendulat între resemnare naivă, în cel mai bun caz, ipocrită, în cel mai rău: „Cum e posibil aşa ceva în şcoala românească?!“
Să vedem, dară, la sfîrşit de an, în ce fel de ţară le propunem copiilor şi adolescenţilor noştri să trăiască. Ce ofertă avem pentru ei, pentru mîine, pentru anul viitor sau pentru deceniile în care-şi vor petrece tinereţea.
Prin campania „Ia-mă acasă de Crăciun“, românilor li se propune ca de sărbători, să invite în casa şi la masa lor un copil dintre miile de copii aflaţi în centrele de plasament. Cu alte cuvinte, inviţi un copil acasă pentru cîteva zile de distracţie şi mai-mai că ţi-ai pune semnătura de părinte adoptiv pe certificatul lui de naştere.
O fată de 19 ani din Suceava a fost grav abuzată de către cei care o aveau în grijă: a fost hrănită doar cu lapte şi apă cu zahăr, a fost izolată de comunitate, iar membrii familiei au tratat-o ca pe un sugar. Mama fetei suferă de schizofrenie. Familia este foarte săracă. Fata are acum 17 kilograme şi 78 de centimetri înălţime.
Nu ştiu cum ar trebui să arate o sărbătoare naţională organizată inteligent şi firesc. Ceea ce se întîmplă acum, cu defilări virile ale armatei, cu mititei, folclor euforic şi manele, totul trecut pe sub Arcul de Triumf şi prin studiourile de Televiziune, mi se pare că oferă o imagine destul de exactă a României de azi.
Au apărut primele două volume ale unei colecţii preţioase, propuse, în mod inspirat, de Editura Humanitas: Eminescu şi Caragiale. Portretele celor doi scriitori, şi ale multor altora care, cu siguranţă, vor urma, sînt recompuse din amintiri ale oamenilor care i-au cunoscut şi din documente ale vremurilor în care au trăit.
Recunosc, fac parte, nu de puţine ori, din corul celor care vorbesc/scriu mai curînd despre „generaţia tînără“, „adolescenţii patriei“, „liceenii vremurilor noastre“, „dascălii de azi“, „profesorii de mîine“, decît despre adolescentul X, tînărul Y, elevul Z sau învăţătorul T.
Epistolarul este o carte pe care aş recomanda-o oricărui diriginte sau profesor, ca subiect de discuţie – şi de admiraţie – cu elevii lor. De ce spun asta? Pentru că ea dezvăluie un model unic de dialog civilizat, inteligent, fermecător, educat, cultivat în societatea românească.
Ştiu, desigur, că pentru a obţine fonduri europene, orice proiect trebuie să respecte anumite norme, general valabile în toate ţările europene: spre exemplu, norme de redactare, de configurare limpede a proiectului, de construcţie a scopurilor propuse sau a rezultatelor aşteptate etc.
Obezitatea în rîndul copiilor a căpătat proporţii îngrijorătoare. Şi, din păcate, felul în care este tratată în lumea adulţilor este departe de a naşte reacţii optimiste. Ziarele vorbesc la rubricile de cancan despre moartea unui copil obez.
Mi-au picat sub ochi cîteva mostre din publicaţiile liceelor şi ale şcolilor şi am remarcat distanţa teribilă dintre ele şi cotidienele adulţilor. În cîteva cuvinte, paginile lor mai păstrează, încă, trăsăturile unei prese de calitate: informaţie corectă, imagini proaspete şi candide, limbaj curat.
De la moartea lui Ionuţ, se discută mult şi fără rost. În luptă sînt aruncate truisme mărunte, emoţii în loc de argumente, ironii ieftine, principii îngălate de pedagogie, adevăruri „ultime“, sentinţe enorme. Şi, nu în ultimă instanţă, prostii. Mari.
Premiul Nobel pentru Pace a fost cîştigat de o organizaţie interguvernamentală care cere interzicerea armelor chimice şi distrugerea lor. Premiul Nobel pentru Pace a fost pierdut de Malala Yousafzai, o tînără pakistaneză care a fost împuşcată în cap pentru că a vrut să meargă la şcoală.
În timpul anului şcolar, învăţămîntul românesc pare dominat de o tandră concordie, întreruptă, ici şi colo, de cîte un scandal provocat de violenţe, săli de clasă insalubre sau un drum periculos, de cîţiva kilometri, care trebuie parcurs de elevi către şcoală.
Se vorbeşte mult despre răsturnarea valorilor. Despre false modele. Despre promovarea incompetenţei, a „descurcărelii“, a imposturii, şi despre ignorarea eforturilor oneste, competente, excepţionale.
La televizor sînt prezentaţi nenumăraţi turişti străini care sînt îndrăgostiţi de România. Unele dintre cele mai frumoase reportaje despre locurile minunate ale Ardealului sau ale Moldovei sînt realizate de televiziuni britanice, franceze sau germane.
A început şcoala. E un moment potrivit să vă prezint două chipuri de dascăli, două portrete profesionale între care pendulează „pedagogia“ noastră. Nicuşor Micşoniu este învăţător la o şcoală din sectorul 4 al Capitalei. Predă la o clasă pregătitoare. Cine este acest domn? O celebritate, un VIP, un personaj nonconformist, un excentric.
Un copil a fost omorît de un cîine, în mijlocul unei capitale integrate în Uniunea Europeană. În aceeaşi capitală europeană, mii de cetăţeni sînt muşcaţi anual de haite de cîini scăpaţi de sub controlul autorităţilor, ONG-urilor, oamenilor miloşi, activişti ai drepturilor animalelor.
Pe site-ul calificativ.ro, sînt oferite şcolarilor modele de comentarii literare. Cele mai multe dintre ele sînt nesemnate. Păcat! Pentru că sînt mostre inimitabile de delir ideatic, de plagiat nătîng, de ignoranţă zglobie. Nu putem decît să sperăm că elevii vor fi suficient de indisciplinaţi ca să nu ia în serios aceste modele.
Nu cred că sînt mulţi români care ştiu că există Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei (ISE). Este o instituţie parte a Ministerului Educaţiei, care, conform site-ului propriu, are ca misiune esenţială „cercetarea, dezvoltarea, inovarea şi formarea în domeniile educaţiei şi tineretului“.
Cina într-un restaurant onorabil: preţuri rezonabile, răcoare, chelneri măcar politicoşi, meniu acceptabil, muzică în surdină. Premise promiţătoare pentru a petrece, alături de cîteva familii, un timp agreabil şi o digestie calmă. Iluziile se termină brusc, după primul fel de mîncare: cîţiva copii – de 3-4, maxim 5 ani – anunţă, pe decibeli infernali, că durează prea mult pauza dintre antreuri şi friptură.
Olimpicii români mai ajung, încă, pe prima pagină a ziarelor. Reuşesc, cumva, să mai aducă un pic de roz printre petele negre ale ştirilor despre bacalaureat, titularizări, abuzuri, indiferenţă, ignoranţă, stagnare.
Aveam jocuri potrivite fiecărui anotimp, din primăvară pînă-n toamnă: leapşa; hoţii şi vardiştii; uliii şi porumbeii; fotbal; flori, fete, filme sau băieţi; ţară, ţară, vrem ostaşi; fazan; mimă; şotron. O minge, o coardă, un pled, cîteva păpuşi şi farfurii din plastic, pietre şi cutii de chibrituri, capace de metal sau crengi de copac, pungi de un leu sau cretă colorată, toate îşi găseau rostul în jocurile copilăriei.
O studentă româncă din Londra este supărată foc pe Occident. Iar reţelele de socializare s-au înfierbîntat pe loc: răspunsuri pro şi contra, argumente exprimate mai mult sau mai puţin cuviincios, indignări şi valuri de entuziasm. Scrisoarea, destul de rudimentară şi resentimentară, a ajuns pe prima pagină a ziarelor, completată cu biografia semnatarei, pînă în cele mai mici şi mai mondene detalii.
De cîţiva ani buni, săraca limbă română bogată este hărţuită de mîinile nemiloase ale internauţilor, de minţile nepricopsite ale oamenilor de televiziune, de indolenţa celor din Ministerele Educaţiei sau ale Culturii. Un nou pericol se abate asupra ei: limbajul corporatist, limbaj răspîndit ca o molimă în tot ce înseamnă companii private sau de stat, ministere, organizaţii.
De 20 de ani, statul ăsta sărac cheltuie milioane de euro pentru educaţie, studii, instituţii şcolare care nu-i vor aduce nici un profit. Examenele naţionale lasă în urma lor mulţi tineri dezorientaţi, fără nici cea mai mică idee despre ce ar putea face cu viitorul lor. Dar sînt tineri cu diplome.
Citesc, aproape în fiecare zi din ultimii zece ani, articole dedicate învăţămîntului românesc. Nu puţine sînt, mai degrabă, comentarii ilare, inepte, visătoare, stupefiante, drăgălaşe, inadecvate. Printre ele, analizele lucide, profesioniste, cu premise clar subliniate, cu scopuri limpede conturate, cu paşi bine struniţi şi comparaţii realiste – sînt floare rară.
În prezent, majoritatea liceelor şi facultăţilor includ, în grila de evaluare pentru admitere, notele obţinute în gimnaziu şi, respectiv, notele obţinute la bacalaureat. Argumentele pro şi contra acestui principiu n-au avut parte de prea multe dezbateri publice, deşi ar fi meritat din plin.
Am fost bîntuită şi eu, ca atîtea milioane de oameni, acum cîţiva ani, de insistenţele prietenilor: trebuia să-mi fac o pagină pe Facebook. „Nu eşti pe net, nu exişti“ – auzeam din cele mai amicale şi mai generoase colţuri ale existenţei mele.
De oarecare timp, printre „exigenţele“ examenelor naţionale, fie ele de clasa a VIII-a sau de Bacalaureat, apare cerinţa ca elevul să îşi „expună opinia“ în legătură cu un subiect anume. Intenţia pedagogilor este evidentă şi, pînă la un anumit punct, benefică: orice copil sau tînăr, absolvent al unui ciclu gimnazial sau liceal, ar trebui să ştie să îngaime cîteva fraze coerente, logice, expresive, pe o temă dată.
Există pe Facebook un grup destul de numeros – are peste 4000 de membri –, care poartă numele „Nostalgia copilăriei noastre din Epoca de Aur“. M-am străduit din greu să înţeleg care este rostul paginii: membrii grupului par indecişi în privinţa propriilor nostalgii.
Nu cu mult timp în urmă, Gabriel Liiceanu, întrebat fiind care ar trebui să fie calităţile unui absolvent de liceu, aspirant la un loc pe băncile facultăţii, a răspuns, oftînd din greu: „În primul rînd, să ştie limba română.“
Consiliul Naţional al Elevilor, înfiinţat în 2007, este o organizaţie care-şi propune să reprezinte şi să apere drepturile, interesele, nevoile copiilor cuprinşi în învăţămîntul preuniversitar din România. Cum ziarele nu s-au prea înghesuit să furnizeze informaţii despre CNE, site-ul lui rămîne singura sursă care îţi poate oferi cît de cît o imagine despre ce vrea acest consiliu, de ce şi pentru cine.
Încerc, de cînd „moda evaluărilor naţionale“ a ţinut prima pagină a tuturor reformelor din învăţămînt, să le găsesc rostul: an de an se anunţă tot mai multe examene, evaluări, testări, sau simulări ale lor şi nu pricep care le-ar fi scopul: ce se întîmplă cu rezultatele obţinute de copii şi tineri?
Irina are 16 ani – pe care îi trăieşte firesc, zbuciumat sau destins, cu pasiuni sau cu frivolităţi, cu seriozitate sau cu umor. Nu poartă bentiţă tricoloră ca să le facă în sîc ungurilor şi nu participă la demonstraţii în Piaţa Universităţii. Citeşte Tolstoi, F. Scott Fitzgerald şi face parte din elita celui mai bun liceu din ţară.
Cartea Emaus, scrisă de Alessandro Baricco, spune povestea a patru adolescenţi, aflaţi la primii lor paşi spre lumea adultă. Titlul cărţii evocă binecunoscuta întîmplare povestită în Evanghelia lui Luca, în care doi apostoli se întîlnesc cu Iisus Cel Înviat, fără să-l recunoască.
De mult, de foarte mult timp, sportul şi-a pierdut rostul iniţial, cel din vremea olimpiadelor greceşti: performanţă individuală, rezultată din exercitarea la superlativ a unor abilităţi curente: alergarea, aruncarea discului sau a lăncii, condusul carelor etc.
Ce se întîmplă, mai exact, în aceste întîlniri din librăriile Humanitas? Lucruri simple şi admirabile: se iau la puricat cărţi din cultura italiană, opere mai mari sau mai mici, mai vechi sau mai noi, mai cunoscute sau mai puţin cunoscute, cu invitaţi din rîndul culturii române şi cu spectatori amatori să asculte şi să rămînă pe gînduri.
Bun, am scris de nenumărate ori despre gafele, inepţiile, incompetenţele Ministerului Educaţiei. Sînt de acord că protejarea minorului de agresiunea unei expoziţii neobişnuite nu e o prioritate în agenda plină de treburi nerezolvate a instituţiilor şcolare.
