Dialoguri cu/în lumea virtuală
Am fost bîntuită şi eu, ca atîtea milioane de oameni, acum cîţiva ani, de insistenţele prietenilor: trebuia să-mi fac o pagină pe Facebook. „Nu eşti pe net, nu exişti“ – auzeam din cele mai amicale şi mai generoase colţuri ale existenţei mele. Am făcut-o şi, în secunda următoare, m-am trezit confiscată de o dihanie greu de controlat: o lume nebună, care-şi exhiba măruntaiele fără urmă de cenzură şi care-mi sechestra existenţa, în numele legilor ei consumatoare de timp, viaţă, emoţii. Pe pagina mea de Facebook apăreau, de-a valma, subiecte de ziar şi de conversaţie care nu mă interesau, dialoguri ignare ale unor „prieteni“ pe care nu-i alesesem eu, ci veniseră complet neinvitaţi, propuneri de luptă pe viaţă şi pe moarte, în războaie care nu erau ale mele etc. Am renunţat, în scurt timp.
Astăzi, de la distanţă, am învăţat să convieţuiesc cu Facebook-ul şi să-i recunosc, chiar, oareşce merite: am văzut pagini ale unor tineri preocupaţi de cărţi, filme, ştiinţă, politică, educaţie şi alte subiecte care nasc conversaţii incitante. Am văzut pagini care semnalează abuzuri şi care ajută oameni aflaţi în nevoie. Nu ştiu să spun dacă, în lipsa reţelelor de socializare, astfel de iniţiative de dialog sau de întrajutorare s-ar fi pierdut pe drum, din lipsă de audienţă, dar mă bucur ori de cîte ori Facebook-ul are şi altceva de anunţat decît divorţuri, crime, celulita vedetelor sau discursurile îndoielnice ale politicienilor.
Există, însă, în măruntaiele Facebook-ului, un „organ“ care mi se pare atins iremediabil de afecţiuni maligne: dialogul. Şi cel purtat între prieteni, şi cel cu necunoscuţi, cu vedete, cu ziare, cu şeful statului sau al Parlamentului, cu vecina de bloc sau de blog. Se „vorbeşte mult“ pe Facebook, mult şi după legi haotice. Normele de ortografie sau de punctuaţie sînt aruncate în aer: cratima este înlocuită cu punctul, apostroful, virgula – mă rog, cu ce e mai aproape de degetul utilizatorului şi mai departe de cartea studiată în şcoală. Majuscula este socotită doar o frînă în calea vitezelor ameţitoare pe care trebuie să le prindă conversaţia, drept care nume de străzi sau de oraşe, de emisiuni sau de actori se sting triste, în anonimatul substantivelor comune. Vocativele nu mai au parte de statutul special, oferit de virgula anexată imediat după, şi se pierd, amărîte, printre predicate şi complemente.
Fireşte, cînd conversaţia curge cu foc, n-ai timp de piruete stilistice, de ironii fine, de metafore şi epitete, de eleganţă lingvistică: dai clic pe emoticoanele cu faţă veselă şi interlocutorul află, astfel, că ai spus o glumă. Apelezi la emoticonul melancolic şi partenerul de dialog ştie că starea ta sufletească pendulează între „Sara pe deal, buciumul sună cu jale“ şi „Sînt singur şi mă duce-un gînd spre locuinţele lacustre“.
Vocabularul activ al (majorităţii) utilizatorilor de Facebook este redus la minim: interjecţii, oftături, apelări insolite, barbarisme, jargon, prescurtări mai mult sau – mai ales – mai puţin academice, după chipul şi asemănarea studiilor prestate (sau nu) de participanţii la dialog.
Milioane de copii şi adolescenţi deprind regulie stranii ale conversaţiilor virtuale pe Facebook, înainte chiar de a le deprinde pe cele ale unor dialoguri naturale, faţă în faţă, cu prietenii, colegii, părinţii, profesorii. În curînd, vom avea în faţa ochilor nu copii care zîmbesc, exclamă, îmbrăţişează, explică, analizează, suspină, ci cartonaşe cu like-uri, happy sau sad face, ori ignore.
Maria Iordănescu este psiholog.
