Portretul unei mame (adoptive?)

Daria l-a adoptat pe Bogdan, pe cînd acesta avea doi ani. Povesteşte episodul fără emfază, cu discreţie faţă de biografia încărcată a copilului, fără mărturisiri lacrimogene despre emoţiile şi gîndurile care au determinat-o să facă acest pas, dar perfect conştientă de responsabilitatea pe care şi-a luat-o pe umeri.

Povesteşte oricui vrea s-o asculte evoluţia fiului său, dar poveştile ei nu au nimic nici din epopeea unui „salvator de suflete nevinovate“ (Daria nu are stofă sau discurs de erou), şi nici din extazul comun al oricărui părinte în faţa isprăvilor obişnuite ale propriului copil. Dimpotrivă: pare că-l descoperă pas cu pas, zi de zi, cu fiecare drum petrecut împreună spre şcoală, cu fiecare seară de lecţii făcute alături de el, cu fiecare întrebare imposibilă la care se străduieşte să găsească răspunsul corect. Nu-şi priveşte copilul ca pe o bucată de marmură care aşteaptă să fie sculptată de un „maestru“, ci îl vede exact aşa cum este: un copil care are nevoie de protecţie, de securitate, de casă şi masă, ca să se facă mare. Povesteşte cu inteligenţă, cu umor, cu bucurie, cu uimire, cu îngrijorare despre „echipa lor“, în care succesele sînt atribuite numai lui, în timp ce eşecurile par numai ale ei.

Îi cumpără – în exces, evident – tot ceea ce crede că i-ar fi de folos pentru a deveni un om vrednic, educat: cărţi, CD-uri cu muzică clasică sau jazz, albume, enciclopedii, culegeri de probleme, manuale alternative. Îl duce în parcuri, muzee, grupuri de copii, cinematografe, îi alege cu grijă veşmintele de şcoală şi pe cele de joacă, îl scuteşte, atît cît poate, de false compasiuni sau de imixtiuni abuzive în biografia primilor lui ani de viaţă. Duce bătălii mărunte cu metehnele enorme ale sistemului de învăţămînt, încercînd nu să-l schimbe, ci să găsească o breşă favorabilă educaţiei de bună calitate pentru fiul său. Zilele Dariei încep şi se sfîrşesc la fel: cu rucsacul în spinare şi cu sufletul la gură, de mînă cu copilul ei, traversînd prin autobuze, Bucureştiul, în drum spre şcoală sau spre casă.

Iubirea mamei e mare, iar Bogdan se lasă modelat de ea. Ascultînd poveştile Dariei despre întrebările lui, despre curiozităţile, nedumeririle, iritările, revoltele lui, îţi spui: cu siguranţă e fiul ei. Daria îşi joacă rolul de mamă cu mult talent. E generoasă cu „partenerul de joc“, inteligentă, fermecătoare, liberă de orice prejudecăţi sau de reţete de manual.

Daria se lasă modelată de iubirea ei: cere sfaturi (şi se tîrguieşte cu cel care i le oferă), se îndoieşte de darurile şi talentele ei materne, cade pe gînduri în faţa lecţiilor eşuate, se simte vinovată de slăbiciunile ei, încearcă din răsputeri să scape de urmele a ceea ce a fost nedrept sau incorect în propria biografie, ca să nu devină balast în biografia lui Bogdan. Pe scurt, viaţa Dariei de după întîlnirea cu cel care avea să-i devină fiu stă sub semnul unui paradox, cum ar trebui să stea orice asemenea relaţie: pedagogul se lasă modificat, „crescut“ de cel pe care îl creşte.

Mă feresc să îi spun prea des că e o mamă grozavă. Fiindcă atunci cînd o fac, mă priveşte cu neîncredere. Simt că nu o ajut. Şi că are mai curînd nevoie de o fertilă îndoială de sine, ca să meargă curajos mai departe.

Maria Iordănescu este psiholog.