Şansa de a da examen
În prezent, majoritatea liceelor şi facultăţilor includ, în grila de evaluare pentru admitere, notele obţinute în gimnaziu şi, respectiv, notele obţinute la bacalaureat. Argumentele pro şi contra acestui principiu n-au avut parte de prea multe dezbateri publice, deşi ar fi meritat din plin. În urma acestei măsuri, autonomia universitară pendulează bezmetic între dorinţa de performanţă şi spaima de săli goale, la început de an universitar. Iar părinţii bombăne fiecare notă proastă obţinută de copil la educaţia fizică sau la cea muzicală.
Argumentele pro nu sînt deloc de neglijat: elevii trebuie încurajaţi să se pregătească din timp pentru marile examene, care le influenţează major viaţa. Nu poţi ca, la sfîrşit de gimnaziu sau de liceu, după ani de stat pe tînjală, de evitat profesorii mai cărpănoşi cu laudele, de visat la cai verzi pe pereţi, prin cluburi, să pretinzi, în mod onest, un loc la un liceu bun sau la o facultate performantă. Nici nu poţi susţine, cinstit, că pregătirea pentru un examen atît de serios poate fi făcută pe ultima sută de metri a clasei finale. E esenţial să le propui copiilor, încă din clasa a V-a sau a IX-a, un scop atît de important, precum administrarea propriului viitor. Efectul nu poate fi decît unul benefic: avînd în faţă un astfel de obiectiv major, elevii pot ajusta multe dintre proastele deprinderi date de vîrstă, de anturaj, de false modele etc. şi sînt încurajaţi să mizeze mai mult pe seriozitate şi pe responsabilitate.
Pe de altă parte, însă, tocmai pentru că în discuţie este un examen cu o miză atît de importantă (viitorul profesional al copilului), argumentele contra par a căpăta din ce în ce mai multă consistenţă, mai ales dacă sînt luate în considerare circumstanţele nu tocmai ideale în care se desfăşoară învăţămîntul românesc. Mai întîi, este nedrept ca un elev bun să piardă un loc la un liceu performant numai din cauza unei sutimi din media de intrare. Sutime care poate însemna o performanţă mai proastă la ora de sport sau o viziune ceva mai îndoielnică la ora de desen. E corect, oare, să fie sancţionat nu din cauza unei pregătiri precare, ci din cauza unui deficit – cel mai probabil nativ – de aptitudine? Mai apoi, se ştie că, de la şcoală la şcoală, de la profesor la profesor, de la mediul rural la cel urban, există diferenţe consistente în modul de evaluare, sancţionare, stimulare şi notare a performanţelor şcolare. Elevii se plîng adesea de concurenţa neloială pe care le-o fac colegii proveniţi din şcolile cu standarde ceva mai laxe decît prevede un învăţămînt serios.
Şi, nu în ultimul rînd, cred că un copil bun poate recupera – sau, în orice caz, ar trebui să i se dea şansa de a recupera – la un examen, ceea ce a pierdut, să spunem, într-un an mai prost pentru el. Poate că în clasa a VI-a a avut un eveniment nefericit în familie, poate că într-a V-a nu a reuşit să se acomodeze prea rapid cu noii profesori, poate că la examenul de bacalaureat a ales neinspirat materiile.
Sigur, biografia şcolară a unui candidat poate da măsura corectă asupra „ataşamentului“ său faţă de şcoală. Dar nu cred că un copil cu media generală 5 sau un licean care a ratat major bacalaureatul intră în discuţie pentru ocuparea unui loc superior într-o instituţie de excepţie. Cred, însă, că ceea ce trebuie să prevaleze este examenul serios, în care să fie verificate la sînge acele competenţe pe care liceul sau facultatea în cauză le consideră prioritare pentru a promova.
Maria Iordănescu este psiholog.
