Să rîdem de nord-coreeni
O cunoscută jurnalistă – şi încă una foarte bună, cînd dorinţa de a avea umor cu orice preţ nu-i afectează iremediabil inspiraţia şi buna-cuviinţă – descrie pe blogul ziarului Adevărul o întîmplare din trecutul studenţesc, al cărei protagonist este un (fost) coleg din Coreea de Nord. Pe scurt, tînărul, bănuit a fi fost turnător la Securitate, doar fiindcă provenea dintr-o ţară comunistă (ca, de altfel, şi cea în care îşi făcea studiile), îşi roagă colegii de facultate să îl ajute să rămînă în România liberă de după ’89, temîndu-se, evident, să se întoarcă în infern. Fiindcă întîmplarea în sine nu are nici un haz, jurnalista îşi propune cu orice preţ să îl obţină: ia peste picior numele studentului, doar fiindcă e greu de crezut că te poţi numi „Veselie“, într-o ţară tristă şi chinuită, părinţii sînt „bătuciţi de o dictatură celebră“(ca şi cum ai noştri ar fi fost mîngîiaţi tandru de o democraţie benefică), i se pare ridicolă insigna cu preşedintele ţării, purtată cît e ziua de lungă la rever (în condiţiile în care, în ţara cu cea mai sîngeroasă dictatură, purtarea insignei este obligatorie, iar a te opune este echivalent cu o sentinţă la moarte). Şi, peste toate, pică greu părerile de rău de azi: „...mă gîndesc cu nostalgie şi regret la cîţi bani puteam să încasez, (...) dacă îl predam diplomaţilor lui, care puseseră o recompensă grasă pe căpăţîna-i ciufulită. Dar aşa sînt eu, drăguţă şi fraieră în materie de afaceri rapide.“
Mă gîndesc deseori cît de greu trebuie să le fie părinţilor şi pedagogilor, în lumea de azi, să le predea copiilor lecţia „lucrurilor care nu se fac“, a lui „ce se cade şi ce nu se cade“. Nu a celor care sînt ilegale, imorale sau strict nepoliticoase. Ci a celor în neregulă. Nu se face, de pildă – îi spui copilului – să rîzi pe spinarea unor oameni supuşi, de zeci de ani, unor orori greu de imaginat. Îi spui, dar cuvintele tale par neconvigătoare, în faţa ziarelor centrale, care-şi amuză cititorii cu drame nord-coreene.
Nu se face – reiei cu curaj lecţia educativă – să vorbeşti îngălat, dezarticulat, agramat, vulgar. Nu se face – îi mai spui copilului tău – să îl întrerupi pe celălalt, să vociferezi fără ţintă, să apari în ţinute necuviincioase, să nu-ţi ţii sub control umorile, să minţi fără să clipeşti, ştiind că adevărul este transparent.
Nu se face să îţi laşi baltă responsabilităţile publice, pentru cîteva copane sau un bidon de benzină (la preţul ăsta derizoriu, fapta nici măcar nu poate fi socotită ilegală, aici nu vorbim de corupţie, ci de găinărie hămesită). Nu e în regulă să dispreţuieşti patrimoniul propriei ţări şi să-l zdrobeşti cu tîrnăcoapele şi cu excavatoarele. Nu se poate să terfeleşti biografia unui om din ignoranţă, rea-credinţă sau răzbunare. Nu se face să îţi povesteşti la telefon nunta, în mijlocul autobuzului sau al restaurantului, să arunci oale cu sarmale pe parbrizul unei maşini parcate pe trotuarul pe care te crezi stăpîn, să arunci covoarele vechi în stradă ş.a.m.d.
Din păcate, în România zilelor noastre, părintele e singur în lupta cu lucrurile de „nefăcut“: ziarele, televiziunile, instituţiile de stat sau private, şcolile, spitalele, străzile, curţile, blocurile nu fac decît să lungească, pînă la exasperare, lista cu „aşa nu“ , devenită, prin complicitatea tuturor, o listă a greşelilor scuzabile, dacă nu chiar „normale“. Pînă la urmă, „se cade orice“. Chiar şi ce nu se cade.
Maria Iordănescu este psiholog.
