Ca mereu prima oară
La televizor sînt prezentaţi nenumăraţi turişti străini care sînt îndrăgostiţi de România. Unele dintre cele mai frumoase reportaje despre locurile minunate ale Ardealului sau ale Moldovei sînt realizate de televiziuni britanice, franceze sau germane. Pe toţi îi auzi şi îi vezi vorbind cu entuziasm, nostalgie, uimire, bucurie despre locuri incredibile, aproape nepămîntene, din toate colţurile ţării. Aproape toţi ne socotesc nişte muritori norocoşi şi bogaţi, avînd la îndemînă Delta Dunării, munţii şi bisericile transilvănene, satele bucovinene, sculpturile lui Brâncuşi etc.
Şi de fiecare dată cînd îi văd şi îi aud, mă gîndesc cu strîngere de inimă la momentul cînd nu vor mai fi aşa de bucuroşi că ne-au cunoscut pe noi, românii. Cînd vor fi dezamăgiţi de întîlnirea cu autostrăzile, hoţii de maşini şi de buzunare, patronii de hoteluri sau de pensiuni, mai puţini oneşti, şoferii de taxiuri cu aparate „defecte“ şi mulţi alţi compatrioţi indezirabili. Cînd se vor grăbi să prindă avionul, speriaţi de haitele de cîini, obosiţi de hărţuiala cerşetorilor, iritaţi de nepăsarea edililor faţă de patrimoniul cultural.
Aş vrea ca generaţiile tinere să îşi privească ţara cu ochi de străin: să fie fermecaţi, ca mereu prima oară, cînd dau cu nasul de minunile româneşti, să nu treacă pe lîngă ele nepăsători sau nevolnici în faţa degradării lor. M-aş bucura ca adolescenţii noştri să-şi găsească şi ei entuziasmul britanic regal, în mijlocul satelor din Ardeal, uimirea turiştilor germani în faţa oraşelor medievale, nostalgia cu care oaspetele francez priveşte bisericile de lemn.
Pentru asta, însă, ar fi nevoie de ceva mai mult decît nişte ore insipide de istorie, excursii dăscălitoare cu şcoala, machete obosite cu munţii patriei sau planşe prăfuite cu „România pitorească“. Ar fi nevoie de bucuria, entuziasmul, nostalgia, preocuparea adulţilor care-i înconjoară. Într-o ţară în care dezamăgirea o simţi de la vîrste fragede, în care lipsa de speranţă poate ataca cel mai puternic elan tineresc, în care indiferenţa faţă de viitorul ţării poate surpa orice iniţiativă onestă, adulţii nu-şi pot alege o misiune mai nobilă decît aceea de a le arăta urmaşilor nenumărate motive pentru care merită să te lepezi de pesimism şi să te apuci de treabă. Cred că o vacanţă petrecută pe plaja Mării Negre poate fi relaxantă. Urmele ei, însă, în împlinirea copilului, urmele unor imagini stereotipe şi ale unor gesturi mecanice, în fond, nu vor avea o valoare mai mare decît hîrtia fotografică pe care au fost imprimate. O excursie cu rucsacul în spate prin Sibiu sau Sighişoara ar avea ceva mai multe şanse să-i ofere acestuia ocazia unor întîlniri miraculoase. Cred că o oră de istorie în care sînt livrate informaţii corecte este benefică. Dar o oră de istorie în care informaţiile, imaginile sînt însoţite de poveşti şi legende poate naşte curizităţi, entuziasme, întrebări. Cred că o excursie cu şcoala la muzee sau expoziţii este, în orice caz, necesară. Dar un dialog sau un atelier de creaţie artistică construite în jurul subiectelor văzute pot avea ca efect pasiuni, sîrguinţă, imbolduri.
Cred, deci, că pentru ca generaţiile viitoare să fie fermecate de minunăţiile ţării, precum sînt străinii, ar trebui ca şi noi, adulţii, să începem să le vedem cu adevărat ca şi cum le-am vedea pentru prima oară. Să nu ni se mai pară că ele rezistă de la sine. Că le-am primit gratis şi că le putem abandona după bunul plac. Că ele vor exista, în ciuda indiferenţei sau nepriceperii noastre.
Maria Iordănescu este psiholog.
