Unde ne e mîndria?
Nu ştiu cum ar trebui să arate o sărbătoare naţională organizată inteligent şi firesc. Ceea ce se întîmplă acum, cu defilări virile ale armatei, cu discursuri de istorici solemni şi etnografi veseli, cu mititei, folclor euforic şi manele, totul trecut pe sub Arcul de Triumf şi prin studiourile de Televiziune, mi se pare că oferă o imagine destul de exactă a României de azi. Aşa că nu văd de ce am bombăni prea mult.
Unde mi se pare că lucrurile o iau razna sînt mesajele care ne ordonă insistent să fim mîndri că sîntem români. Şi pentru asta se pune la bătaie un glorios inventar de personalităţi excepţionale, mituri înălţătoare, fapte copleşitoare, imnuri duioase: Mihai Viteazul, Nadia Comăneci, Burebista, Gheorghe Hagi, Ion Dolănescu, Horea, Cloşca şi Crişan, studenţi români la Oxford sau la Harvard, IT-işti de-ai noştri angajaţi la NASA, cosmeticiene românce plecate la Los Angeles, sau Ecaterina Teodoroiu – toţi sînt „angajaţi“ ca să ne umfle piepturile de mîndrie pentru ţara care i-a şi ne-a născut.
M-am bucurat pentru succesele Nadiei Comăneci la olimpiadele sportive. Dar ele nu m-au făcut să mă simt mîndră că-i sînt conaţională. Într-o ţară condusă, pe-atunci, de un partid care-şi teroriza cetăţenii, care îi supunea pe sportivi unor regimuri draconice, de hrană „raţionalizată“ şi de eforturi supraomeneşti, şi care îi obliga să-şi transforme medaliile obţinute în propagandă sulfuroasă, isprăvile Nadiei păreau mai curînd minuni, subversiuni reuşite în pofida ţării pe care o reprezenta.
Mă bucură chipurile împlinite ale zecilor de studenţi români care se află la universităţi prestigioase din Occident. Dar ei nu mă fac să mă simt mîndră că sînt româncă. Într-o ţară în care învăţămîntul pare osîndit la blocaj şi nefuncţionalitate, biografiile înfloritoare ale tinerilor care reuşesc în afară par a avea drept premisă esenţială evadarea din mediocritatea care domneşte în patria natală.
Am văzut emoţionată atelierul lui Brâncuşi din Paris. Dar mi s-a părut necinstit să le spun străinilor aflaţi în vizită acolo că Brâncuşi s-a născut în ţara de unde vin şi eu. Fiindcă e o ţară care nu l-a iubit pe sculptor şi nu i-a preţuit operele. Ba dimpotrivă, le-a stigmatizat, le-a refuzat, umbrindu-le faima prin indiferenţă. Ţara nu s-a mîndrit cu Brâncuşi. S-a hotărît doar, abia acum, să-i recupereze oasele pentru a le îngropa în pămînt românesc, dar anonim.
Am să mă simt mîndră că sînt româncă în momentul în care România va putea să spună cu mîna pe inimă că a contribuit cu adevărat la succesele internaţionale, dar şi naţionale, ale cetăţenilor ei. Cînd şcoala românească va pregăti cum se cuvine tineri numai buni de livrat pe piaţa muncii. Cînd ministerele vor avea insomnii la gîndul că patrimoniul cultural al ţării se degradează văzînd cu ochii, că spitalele din România sînt un soi de ruletă rusească, că profesorii sînt prost plătiţi, iar zeci de mii de elevi fac naveta acasă – la şcoală, prin noroaie, zăpezi sau caniculă.
Aş mai putea să mă simt mîndră într-o ţară în care elitele sînt preţuite, în care limba este scrisă şi rostită corect, în care iniţiativele productive sînt susţinute de guvernanţi, în care instituţiile de stat se simt cu adevărat responsabile de cetăţenii în slujba cărora sînt.
Pînă atunci, mă bucur doar de isprăvile excepţionale ale românilor de aici sau de aiurea. Sînt mîndră, pînă una-alta, de ei, cei care au reuşit să depăşească plafonul inhibitoriu al ţării. De ei, nu de ţara care îi sărbătoreşte, fără să le fi oferit mai nimic.
Maria Iordănescu este psiholog.
