Ataşamentul prietenos
De cîţiva ani buni, săraca limbă română bogată este hărţuită de mîinile nemiloase ale internauţilor, de minţile nepricopsite ale oamenilor de televiziune, de indolenţa celor din Ministerele Educaţiei sau ale Culturii. Un nou pericol se abate asupra ei: limbajul corporatist, limbaj răspîndit ca o molimă în tot ce înseamnă companii private sau de stat, ministere, organizaţii. O dihanie născută din snobism, ignoranţă şi comoditate, pregătită să înlăture orice semn de creativitate, bun-simţ, expresivitate, adecvare, şi să pună, în loc, clişee obosite, reziduuri englezite, formule stilistice bizare.
Corespondenţa intra- şi intercorporatistă, pe Internet, sabotează orice încercare de comunicare firească. Prima expresie care-ţi trînteşte un pumn în plex este: „Vă rog să găsiţi în ataşament documentul...“ „Ataşament“ nu are în limba română, cel puţin deocamdată, decît sensul de afecţiune pentru cineva (deşi am înţeles că există şi expresia „carnet de ataşament“(!) care se referă la un registru de şantier). Apoi, ideea că „sînt rugată să găsesc“ (să descopăr, să depistez, să aflu) ceva ce îmi este trimis direct, intenţionat, explicit, este o aiureală preţioasă, un nonsens, o falsă politeţe.
A doua expresie letală este „interfaţă prietenoasă“, probabil o traducere măcelărească a lui „user friendly“. Am auzit-o ori de cîte ori am avut inspiraţia nefericită de a cere ajutorul unei companii de telefonie mobilă pentru instalarea unui program pe computer. Gîndul că m-aş putea împrieteni cu o interfaţă, că m-ar putea scoate la o cafea în oraş, unde să ne conversăm pe teme high tech, mă întristează iremediabil.
A treia formă de delir corporatist este aceea că trebuie să mulţumeşti pentru orice, chiar şi cînd eşti solicitat să faci – evident, nerecompensat – un favor, ajungîndu-se la astfel de formulări paradoxale: „Stimată doamnă, vă mulţumim frumos pentru solicitarea trimisă şi...“
Delirul atinge paroxismul cînd vine vorba despre descrierea unor activităţi, scopuri, proiecte. Frazele sînt fără sfîrşit, cuvintele ei – familiare pînă mai ieri – par a face parte dintr-un cod ezoteric. Iată două exemple cu efect paralizant: „Utilizînd chestionare pentru cadre didactice şi elevi, interviuri în profunzime cu directorul şi cu reprezentanţi din structuri decidente în chestiuni de curriculum din interiorul şcolii, precum şi protocoale de analiză a documentelor şcolii în 12 şcoli, egal distribuite în raport cu mediul de rezidenţă şi polii extremi ai axei performanţelor şcolare ale elevilor, cercetarea derulată se construieşte sub forma a 12 studii de caz.“ Şi al doilea: „Iniţiativele curente vor putea fi stimulate şi coordonate, asigurînd o abordare strategică, proactivă, a fenomenelor de violenţă şcolară şi o convergenţă cu intervenţiile de la nivel naţional. Valoarea adăugată a proiectului va fi asigurată printr-o serie de abordări, activităţi şi măsuri cu importante valenţe inovative şi structurale (...).“ (ambele citate sînt de pe site-ul Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei.)
Rău este că tineretul pare foarte permeabil la astfel de „inovaţii“ lingvistice. Înainte de a descoperi bogăţia limbii române, de a-şi exersa mintea şi vocabularul pe formule stilistice complexe, expresive, autentice, verosimile, ei se lasă confiscaţi de clişee monstruoase, imitaţii ieftine, expresii goale. Şi asta de la primii paşi făcuţi către şcoală, către manualele şi programele ei.
Maria Iordănescu este psiholog.
