Uzurpatorii încrederii în sine
Respectul de sine şi încrederea în propriile forţe nu făceau parte din priorităţile educaţiei din anii comunismului. Se cereau, mai curînd, alte „virtuţi“: încredere în partid şi în conducătorii lui (nu în aptitudinile, gîndurile, emoţiile proprii) şi disciplină temătoare faţă de autorităţi (nu preţuirea unor valori precum demnitatea, onoarea, onestitatea etc.). Nici după Revoluţie, lucrurile nu stau mai bine: învăţămîntul de azi pare mai curînd preocupat să prindă infractori la bacalaureat şi să le îndoape mintea elevilor cu informaţii inutile, decît să formeze şi să dezvolte oameni de toată isprava. Se vorbeşte des despre self-esteem, dar se gîndeşte standardizat, depersonalizant.
Aşa stînd lucrurile, ar trebui să fim un popor de anxioşi, timizi, retractili, sfioşi, neîncrezători, umili. Or, în mod paradoxal, se întîmplă exact pe dos: contemplînd spaţiul public de azi, vezi o inflaţie de personaje bine aşezate în pielea lor. Guralive, stridente, insistente, pe alocuri furioase şi arogante, „vedetele“ politice sau de tabloid au un aplomb atroce. Sînt sigure pe ele, au argumente fioroase şi certitudini de beton. Ştiu tot, nu au nici o ezitare, nici o îndoială, nici o uimire, nici o nelămurire. „Vedetele“ noastre nu au timp de introspecţie. Nici de reflecţie. Nici de îndoială. Au certitudinea că merită fiecare privilegiu dobîndit sau că, în orice caz, îl merită mai mult decît toţi ceilalţi. Siguranţa le vine din faptul că pot orice, că îşi pot permite şi ceea ce alţii se tem să facă, din raţiuni morale sau de legitimitate. Îşi permit fiindcă sînt siguri că au dreptul. Dar nu e vorba nici pe departe de valorile mai sus menţionate: respectul de sine s-a transformat în adoraţie de sine, iar încrederea în forţele proprii are ca singur fundament uzurparea puterii celuilalt. „Stima de sine“ devine un sinonim al supraestimării. Din păcate, eşecul şcolar majoritar contribuie din plin la formarea unor astfel de „personalităţi“: succesul nu se mai obţine prin forţe proprii, pe căi formale, de mult bătătorite, ci prin descurcăreli, fentări, şmecherii. Neputinţa este acoperită cu demonstraţii de forţă virilă şi cu diplome academice.
Nu-i uşor, în acest context, să-i vorbeşti copilului tău despre respect şi încredere. Să-i oferi instrumente care să-l apere de atacuri ignobile, de eşecuri neverosimile, de succese iluzorii. Educatorii, fie ei părinţi sau dascăli, au de dus o grea bătălie: cu falsele celebrităţi, cu reţetele facile de succes, cu preţurile mîrşave care cumpără puterea. Nu-i uşor să găseşti argumente pentru a susţine că încrederea în tine, cea care te va ajuta cu adevărat să faci performanţă, presupune un permanent efort de autocunoaştere, de autoevaluare, de revizuire a scopurilor şi a aspiraţiilor, de adaptare şi creativitate, de folosire inteligentă şi matură a înzestrărilor proprii. Dar şi confruntare directă cu propriile slăbiciuni, tentaţii, iluzii, defecte. Respectul de sine nu se obţine în faţa unei oglinzi mincinoase. Şi nici cu preţul unei abdicări morale. Respectul şi încrederea autentice implică admiraţia faţă de un model şi toleranţa faţă de greşelile altora. Ambele se construiesc pe teren propriu, şi nu invadînd teritorii străine. Ambele, oricît ar părea de curios, au legătură mai curînd cu îndoiala, cu reflecţia, cu deliberarea, decît cu certitudinea. Şi, în sfîrşit, ambele se pot dobîndi durabil, legitim, doar ţinînd seama de respectul şi încrederea în sine ale celuilalt.
Maria Iordănescu este psiholog.
