Corupţia printre false dileme
La prima vedere, pentru orice om de bun-simţ, faptele de corupţie recent anchetate în şcoala românească ar fi trebuit să se rezolve destul de simplu: un dascăl care cere, neruşinat, bani şi cadouri pentru toată cancelaria, trebuie demis. Fără prea multe comentarii.
Ei bine, nu, pentru comentatorii perindaţi prin studiourile patriei, acest fapt banal a născut întrebări metafizice. Existenţiale. Grave. Una dintre ele este: „De la ce valoare în sus un cadou devine şpagă?“
Răspunsul evident, la-ndemîna oricărui om normal, ar fi că cel care oferă un cadou răsplăteşte, astfel, nişte calităţi şi servicii deja livrate, în vreme ce acela care oferă şpaga fie anticipează un hatîr, fie încearcă obţinerea unui beneficiu suplimentar, imoral sau ilegal. Valoarea darului oferit nu are de-a face cu intenţia care îl însoţeşte: un părinte care cîştigă 1000 de lei pe lună şi îi face cadou învăţătoarei un laptop, pentru care a făcut datorii la bancă, pare un părinte disperat să cîştige bunăvoinţa învăţătoarei. Acelaşi laptop, oferit de un patron prosper de firme de computere, poate părea un gest de recunoştinţă.
O altă falsă dilemă oferită abundent publicului a fost cea privitoare la fondul clasei: e bine sau nu ca şcoala să se bazeze pe fonduri private? Întîi şi-ntîi că ceea ce se vedea în înregistrările date pe posturile de televiziune nu părea a fi o solicitare modestă, cuviincioasă, de a ajuta şcoala românească aflată în derivă, ci o încercare josnică de a obţine bani pentru folosul privat. Mai apoi, este o certitudine că statul este prea sărac (şi incompetent, şi corupt) pentru a susţine nevoile învăţămîntului românesc. Drept care ar fi benefic şi realist ca Ministerul Educaţiei să se gîndească la o formă civilizată – şi mai ales legală – de a solicita finanţări de la părinţii dispuşi să le dea. Finanţări care, evident, să nu condiţioneze serviciile gratuite de educaţie în şcoală.
Aceleaşi fapte, altă (falsă) problemă: dascălul, se ştie, are salariul mic. Foarte mic. Acest fapt are două consecinţe fatale: 1. Lupta împotriva şpăgii din şcoli este inutilă, în orice şcoală vor exista zeci de profesori înfometaţi care vor accepta bani sau obiecte. 2. E firesc ca dascălii să accepte cadouri pe care nu şi le-ar putea permite din buzunarul propriu, e singurul fel în care îşi pot găsi o motivaţie în plus pentru a-şi face corect meseria, atîta timp cît munca lor nu este corect evaluată de statul angajator. Eu cred că problema nu este a cadourilor oferite în învăţămînt. Nici măcar a şpăgii minore. Ci a nivelului mitocănesc, inadmisibil, la care s-a ajuns în acest tip de comerţ ilicit cu serviciile statului. La marile afaceri care se fac pe spinarea şi demnitatea părinţilor. Dascălul vizat de anchetă, şi mulţi alţii ca el, nu părea un om la limita supravieţuirii, ci un arendaş care-şi biciuie zilierii. Problema mare a învăţămîntului nu sînt parfumurile sau mărţişoarele de aur primite de profesori. Ci posturile vîndute pe mari sume de bani. Sau şcolile ori facultăţile private, pline de nereguli, care sînt acreditate de statul corupt şi iresponsabil. Sau doctoranzii străluciţi care nu-şi găsesc locul în universităţile româneşti.
Şi, în sfîrşit, o altă dilemă livrată părinţilor: părintele care a făcut public abuzul învăţătoarei este un părinte curajos sau unul iresponsabil cu viitorul copilului său? La această dilemă nu am răspuns. Am doar două întrebări: ce viitor poate avea un copil educat într-un sistem care admite la catedră un profesor incult, profund corupt, mitocan? Iar a doua: dacă în locul dascălului cu pricina se afla un doctor, şi în locul clasei, ca loc de şantaj, se afla un salon medical, în care se condiţiona tratamentul salvator, ar mai fi existat dubii în privinţa reclamaţiilor?
Maria Iordănescu este psiholog.
