Divertisment cu maidanezi şi copii
Emisiune la televizor, despre cîinii vagabonzi. Invitaţi – iubitori de animale, iubitori de copii, un funcţionar stingher al statului etc. Scenografia ieftină anunţă, cu surle şi trîmbiţe, nu o analiză, nu o dezbatere, nu un demers jurnalistic, ci scandal, spectacol, divertisment: o mamă cu un copil în braţe, deznădăjduit de lungimea emisiunii, un maidanez plictisit de rolul de victimă care-i fusese atribuit.
De la moartea lui Ionuţ, se discută mult şi fără rost. În luptă sînt aruncate truisme mărunte, emoţii în loc de argumente, ironii ieftine, principii îngălate de pedagogie, adevăruri „ultime“, sentinţe enorme. Şi, nu în ultimă instanţă, prostii. Mari. „În fond, poţi muri călcat de maşină sau fiindcă îţi cade o cărămidă în cap!“ se spune în apărarea patrupedelor. „Mai bine adopţi un copil necăjit, decît să dai de mîncare unui cîine!“ spun cetăţenii întărîtaţi de breaking news-urile sîngeroase. „Cine a hotărît că oamenii sînt superiori cîinilor şi că, deci, au drept de viaţă şi de moarte asupra lor?“ se lamentează activiştii.
Într-o societate normală, un şofer care omoară un om cu maşina sau o clădire care se surpă letal peste trecători sînt la fel de inacceptabili precum o haită de maidanezi care se plimbă bezmetică sau ameninţătoare pe străzi. Într-o societate normală, fiecare decide pe ce şi cum îşi cheltuieşte veniturile, fără teama ostracizărilor publice. Şi tot într-o societate normală, autorităţile protejează aşezările umane de invazia animalelor periculoase. Şi apoi, mergînd pe logica activiştilor, cine decide că pisica sau cîinele sînt superioare gîndacilor sau şobolanilor pe care îi ucidem fără remuşcări?
Nu vreau ca problema maidanezilor agresivi să fie rezolvată de iubitorii de animale. Nici de cei înfricoşaţi de agresivitatea lor. Nu are nici un rost să îi pui faţă în faţă pe Cristina Ţopescu şi Lucian Mîndruţă. Simplul fapt că lăcrimezi în faţa un cîine înfometat sau că ţi se rupe inima de milă pentru un copil atacat de cîini nu te face competent în protecţia civilă. (După cum problema gazelor de şist sau a Roşiei Montană nu va fi rezolvată nici de cei îndrăgostiţi de susurul izvoarelor, nici de minerii înfricoşaţi de spectrul sărăciei. M-aş simţi mai în siguranţă dacă protestele tinerilor, justificate sau nu, şi-ar păstra rolul de avertisment asupra unui potenţial pericol şi nu s-ar transforma în armă politică sau în factor de decizie.)
Un lucru e sigur: mii de copii sînt în pericol, în parcuri, în curţi, pe străzi, în pieţe. Maidanezii au din ce în ce mai des comportamente impredictibile şi orice încercare de convieţuire paşnică cu ei pare inutilă şi riscantă. Se vor înmulţi în fiecare zi pierdută cu lamentări, ştiri scandaloase, anchete de tabloid. În fiecare clipă pierdută cu isterii, soluţii lamentabile, acuze absurde.
Ştiu, rolul televiziunilor nu este să ofere soluţii. Dar nu-l au nici pe acela de a ne „distra“ cu orice preţ, cu orice categorii de „actori“: drame umane, copii vulnerabili, adulţi neputincioşi, instituţii infirme, proteste violente.
Maria Iordănescu este psiholog.
