O afacere bine pusă la punct
Cu cîtva timp în urmă, am fost invitată să preiau funcţia de director educativ al unei grădiniţe particulare recent înfiinţate, undeva în zona Ghencea. Patroana grădiniţei părea a fi extrem de hotărîtă ca noua afacere să funcţioneze pe termen lung. Clădirea nouă, destinată iniţial a fi domiciliu privat, avea parterul abia tencuit, nezugrăvit şi neîncălzit. În rest, „grădiniţa“ avea trei clase înghesuite, un dormitor, o sală de mese, o toaletă cu trei vase de WC şi o sufragerie, două educatoare şi trei bucătărese. Toate acestea erau menite să ofere condiţii de educaţie la standarde înalte, la preţuri exorbitante, unui număr de 80 de copii, cu vîrste cuprinse între 2 şi 10 ani. Copiii de 2-3 ani erau supravegheaţi de o menajeră, cu aptitudini pedagogice la fel de dezvoltate ca ale unui plutonier. De grupa mijlocie se ocupa patroana, la fel de pricepută ca menajera, iar grupa mare şi cea pregătitoare aveau parte de ceea ce se cheamă cadre specializate, dar foarte, foarte ocupate.
Educatoarele, tinere absolvente ale Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei, lucrau de la 7 dimineaţa pînă la 7 seara, şi se ocupau, în paralel de cele două grupe, dar şi de elevii din clasele primare care veneau la after school. Le-am asistat la ore, susţinute în clase hămesite după materiale didactice. Nu aveau de nici unele: creioanele colorate erau ţinute sub cheie, jocurile didactice erau descompletate şi, deci, inutilizabile, cărţile de poveşti păreau de zece ori mai bătrîne decît clădirea care le adăpostea. Ora de matematică la grupa pregătitoare, desfăşurată între căscaturile nereţinute ale elevilor – şi ale mele, dureros reprimate –, s-a rezumat la învîrtirea, timp de 30 de minute, a zece cartonaşe cu cifre. La sfîrşit, am întrebat-o pe educatoare ce i s-a părut în neregulă la ora ei: „Copiii nu sînt deloc cuminţi. Părinţii îi varsă la grădiniţă, dar acasă nu le fac nici o educaţie!“ Am întrebat-o dacă ea ar putea să se joace o jumătate de oră cu un cartonaş cu cifra 9. Dacă i-a trecut fie şi un minut prin cap că poate copiii erau gălăgioşi fiindcă erau plictisiţi. „La ora de matematică nu ne distrăm, învăţăm“, mi-a răspuns iritată. „Ce?“ am întrebat-o, răbdătoare. Copiii păreau că ştiu de mult, la 6-7 ani, cum să numere din 2 în 2, din 3 în 3, din 4 în 4, pînă la 10, nu dădeau semne de întîrzieri mintale. Ora de cunoştinţe despre natură m-a adormit definitiv: copiii au spus, au cîntat, au colorat, au lipit, au decupat, fără urmă de imaginaţie, cele cinci sau şase semne ale venirii primăverii, cunoştinţe care, în curînd, probabil, vor deveni inutilizabile, de cînd cu încălzirea globală şi diluarea anotimpurilor intermediare. După prînz, copiii de grădiniţă erau trimişi la culcare, iar locul le era luat de cei de la şcoală. La sfîrşitul zilei, 80 de copii aşteptau, într-o hărmălaie uşor de imaginat, să fie salvaţi de părinţi.
În a doua săptămînă petrecută acolo, avînd ca misiune principală să dezvolt programele educative, am fost anunţată că grădiniţa aşteaptă comisia de acreditare – ARACIS-ul adică. Am primit vestea aproape cu bucurie: impostura, dorinţa de îmbogăţire pe seama unor părinţi agresaţi de servicii cu program prelungit şi a unor copii hrăniţi cu dinozauri semipreparaţi din carne de peşte vor fi aspru sancţionate.
ARACIS-ul a venit. A cercetat o oră documentele, bine puse la punct, s-a bucurat cînd a auzit că ditamai căsoiul este pus la dispoziţia a 20 de copii (maxim!), a spus că mai e nevoie de hîrtie igienică şi dezinfectant, iar camera de depozitat jucării (de fapt, creşa!) e cam goală. Apoi a înmînat certificatul de acreditare, în aplauzele şoferilor şi ale menajerelor, şi a plecat.
Mie nu mi-au pus nici o întrebare. Au bănuit, probabil, că proiectele mele educative vor fi de scurtă durată. Afacerea, însă, va avea viaţă lungă.
Maria Iordănescu este psiholog.
