Doar de Crăciun?

Prin campania „Ia-mă acasă de Crăciun“, iniţiată de Televiziunea Română, românilor li se propune ca de sărbători, să invite în casa şi la masa lor un copil dintre miile de copii aflaţi în centrele de plasament. 

Dincolo de efectul direct, acela de a dărui unor copii necăjiţi cîteva clipe de bucurie, petrecînd un Crăciun în orice caz mai vesel şi mai bogat decît cel din centru, organizatorii campaniei au mai mizat şi pe un efect colateral: încurajarea adopţiilor. Cu alte cuvinte, inviţi un copil acasă pentru cîteva zile de distracţie şi mai-mai că ţi-ai pune semnătura de părinte adoptiv pe certificatul lui de naştere.  

Sigur, ideea Televiziunii Române trebuie să fi pornit de la un gînd generos: oricine vede condiţiile dure din casele de copii, personalul insuficient pregătit şi insuficient numeric, mîncarea puţină şi proastă, lipsa de afecţiune şi de interes real cu care copiii sînt trataţi zilnic, poate spune cu mîna pe inimă că fie şi numai cîteva ore petrecute într-o casă omenească sînt o binecuvîntare.   

Dincolo de asta, însă, gîndul generos şi intenţiile bune capătă culori îndoielnice. Încerc să îmi imaginez scenariul pe care mizează organizatorii campaniei. Care sînt aşteptările lor: nişte adulţi vin în centrele de plasament şi aleg, aşa, la întîmplare (?), un copil căruia îi propun să petreacă sărbătorile cu ei. În cel mai bun caz, adulţii vor primi o scurtă informare despre istoricul medical al copilului şi nevoile lui. În cel mai rău caz, adulţii generoşi nu vor fi subiectul unei minime anchete sociale, care să ateste, măcar frugal, că ar putea avea grijă de un copil care nu e al lor. Îl ţin două-trei zile, îi dau de mîncare, îi dăruiesc jucării şi-l returnează, melancolic, centrului de plasament.  

Din păcate, pentru ca ideea generoasă să aibă efecte pe măsură, lucrurile nu pot merge atît de simplu: nu poţi „împrumuta“ un copil de sărbători, aşa cum împrumuţi un ornament de brad, avînd singura grijă să-l returnezi intact. Un copil nu are nevoie numai de ciocolată, trenuleţe şi visuri despre un cămin ideal. El are nevoie chiar de un cămin. Şi de siguranţa zilei de mîine. Şi de protecţie. Şi de afecţiune constantă. Şi toate astea nu numai în jurul globurilor de Crăciun. Cîteva zile, doar, petrecute cu un simulacru de familie adoptivă-pe-termen-foarte-foarte-scurt pot aduce mai curînd deziluzii, decît bucurie.  

O soluţie ar fi ca familiile generoase să petreacă un timp, de sărbători sau nu, cu copiii, chiar în centrele de plasament, unde să împodobească împreună bradul, să pregătească masa, să participe la viaţa reală a celor mici, nu să le ofere una iluzorie. Sau să meargă în parcuri, orăşele ale copiilor, săli de teatru sau de cinematograf, librării, terenuri sportive. Mi se pare o ofertă cu mult mai onestă, care nu promite mai mult decît poate da. Ar fi bine ca familiile generoase să se gîndească, înainte de a avea iniţiative enorme în privinţa copiilor abandonaţi, dacă pot face eforturi pentru ei pe termen lung, eforturi care înseamnă, dincolo de bani şi mîncare, preocupare şi afecţiune. 

Lucrul cel mai greu de oferit unui copil aflat în centrul de plasament, adică unui copil abandonat, este predictibilitatea viitorului. Certitudinea că va fi iubit şi protejat orice s-ar întîmpla, orice ar face. Fericirea familială, strict secvenţială, trăită de Crăciun nu-i va aduce decît îndoieli: dacă m-a luat o dată, mă va mai lua? Şi dacă nu, de ce? Şi dacă da, pentru cît timp? În ăst timp, adultul generos o dată poate s-a răzgîndit. Poate a uitat. Poate nu mai poate, pur şi simplu.   

Maria Iordănescu este psiholog.