O profesoară şi 15 liceeni
Recunosc, fac parte, nu de puţine ori, din corul celor care vorbesc/scriu mai curînd despre „generaţia tînără“, „adolescenţii patriei“, „liceenii vremurilor noastre“, „dascălii de azi“, „profesorii de mîine“, decît despre adolescentul X, tînărul Y, elevul Z sau învăţătorul T. Ziarele, televiziunile, Ministerul Educaţiei, inspectoratele şcolare, dascălii sînt tentaţi să analizeze, să comenteze, să critice, să laude mai degrabă grupul, categoria, decît figuri particulare. Şi mă întreb, nu de puţine ori, faţă în faţă cu generaţia despre care scriu, dacă ştim cu adevărat despre cine vorbim. Dacă îi cunoaştem aşa de bine cum pretind statisticile şi evaluările.
Am fost la o întîlnire cu elevii clasei a XI-a de la Liceul Cronos din Bucureşti şi cu diriginta lor, doamna Rucsandra Cioc. O întîlnire scurtă, dar cu totul specială, în care am vorbit despre timp liber, prieteni, modele, carte, experienţe, biografii excepţionale.
Doamna Rucsandra Cioc este profesoară de limba franceză, o mînă de om, entuziastă, harnică, plină de bunăvoinţă şi de farmec, cultivată şi devotată. Este doctor în Litere şi bursieră Erasmus.
Vrea modele excepţionale pentru elevii ei. Şi caută orice prilej ca să îi facă să le întîlnească: vizite la muzee, dialoguri cu jurnalişti, cărţi de referinţă din varii domenii. În clasa ei, pe unul dintre pereţi se află un mic panou dedicat lui Constantin Noica: fotografii, citate, biografie, comentarii. Le spune poveşti fermecătoare copiilor, despre oameni care au reuşit, despre oameni care înfruntă greutăţi inimaginabile, oameni altfel. Şi speră, zi de zi, să mişte munţii din loc.
15 tineri. Cuviincioşi, zgomotoşi, dornici de dialog fără rigori prea multe, curioşi, impetuoşi şi cu opinii ferme, dar vulnerabile la o contraargumentaţie mai serioasă. Modelele alese de ei? Unul şi unul: Sigmund Freud, Donald Trump, Bill Gates, Nikola Tesla. Nici un român. Doar oameni bogaţi sau pionieri ai vremurilor lor. Oameni care au reuşit pornind de jos. De foarte de jos. Adică din acelaşi loc din care liceenii României de azi îşi imaginează că pornesc şi ei. Au problemele obişnuite ale unui tînăr licean: iubiri, prietenii, părinţi şi şcoală. Cam în această ordine.
Citesc. Nu mult, cît să le fie de folos la şcoală. Ascultă. Nu cu multă atenţie, cît să-i contrazică pe adulţii care îi ceartă. Vorbesc. Nu fără greşeli, căci au multe şi repede de spus şi nici nu au citit prea mult.
Ştiu, mi se va spune că este o imagine îngăduitoare a tinerimii de azi. Că nu i-am văzut la ore, cînd tac în faţa întrebărilor, sau în pauze, cînd se războiesc cu lumea întreagă. Că nu i-am văzut cum refuză să meargă la muzee sau să citească lectura obligatorie. Cînd spun orori despre profesori sau despre colegi.
Şi totuşi, faţă în faţă cu ei îţi vine greu să le mai aplici etichete ostile. În loc să le vezi agitaţia, nepăsarea, refuzul, negarea, critica, le vezi dorinţa de a vorbi. De a fi cunoscuţi dincolo de nota la fizică sau la geografie. Dincolo de neputinţa de a construi un comentariu la română sau o argumentaţie la istorie. Le mai vezi teama de viitor şi spaima că nu vor reuşi.
Maria Iordănescu este psiholog.
