Clasicii, aşa cum nu i-am cunoscut…

Au apărut primele două volume ale unei colecţii preţioase („Memorialistică şi diaristică“), propuse, în mod inspirat, de Editura Humanitas: Eminescu şi Caragiale. Portretele celor doi scriitori, şi ale multor altora care, cu siguranţă, vor urma, sînt recompuse din amintiri ale oamenilor care i-au cunoscut şi din documente ale vremurilor în care au trăit.

Mă întreb cîţi profesori de limba română ştiu că au apărut. Şi cîţi dintre ei sînt gata să renunţe la cîteva ore de „caracterizări ale personajelor“ sau de „complemente circumstanţiale...“, ca să le vorbească elevilor despre întîlnirile lui Eminescu sau ale lui Caragiale cu contemporanii lor.  

Sînt două cărţi pentru care îi invidiez pe elevii de azi. Îi invidiez pentru bucuria de a-l întîlni, între paginile volumului, pe Mihai Eminescu, cu munca lui zilnică şi gîndurile lui de noapte, cu drumurile şi îngrijorările lui, cu iubirile şi sărăcia lui. Un destin comprimat între lipsuri umilitoare, travaliu asiduu şi geniu, un om amărît de urîtul lumii şi mîngîiat de generozitatea cîtorva prieteni.  Iată cîteva amintiri:

„Era întru adevăr dureroasă înfăţişarea externă a acestui tînăr şi atunci am zis în mine: cumplită mizerie a trebuit să sufere omul acesta în viaţa lui, încă atît de fragedă. Şi cu toate că el se afla în costumul celei mai crunte suferinţe, îţi zîmbea întruna, cu atîta mulţumire, ca şi cînd întreaga lume ar fi fost a lui. L-am dus numaidecît la mine acasă, i-am dat cămaşă, cravată, vestă, jachetă, ghete, aşa că din vechiul costum nu-i mai rămăsese nimic. Eminescu bani sau mijloace pentru a putea studia nu avea.“ (Nicolae Densuşianu)

„În toată viaţa mea, el a rămas pentru mine imaginea Poetului însuşi, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a acelui poet aruncat dezorientat pe pămînt, nemaiştiind cum să regăsească aici comorile pe care le poseda. Avea vocea răguşită, dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă. Cînd i-am lăudat versurile, a înălţat din umeri: «Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte din copac.»“ (Carmen Sylva)

Îi invidiez, aşadar, pe elevii de azi pentru bucuria de a întîlni un Eminescu nefalsificat de etichete excesive, de discursuri înlăcrimate sau de prezentări emfatice. Pe scurt, nefalsificat de amintirile celor care nu l-au cunoscut cu adevărat, niciodată. Îi mai invidiez pentru întîlnirea cu un Caragiale plin de umor şi răutăţi, generos şi insuportabil, imens de talentat şi fermecător de inteligent, viu, întreg, neîmbălsămat de clişee şi neschimonosit de interpretări savante. „Pentru o vorbă pe care s-o pună cîndva în vreo schiţă viitoare, Caragiale era capabil de munci herculeene. Astfel fusese el în stare să piardă o noapte întreagă chibiţînd la o partidă de table, fiindcă unul din jucători era un grec fudul şi ţîfnos, de la care Caragiale obţinea o anumită frază, spusă cu arţag.“ (D.I. Suchianu)  

„Una din marile lui slăbiciuni era să se uite la cei ce îi trec prin faţă ori stau în preajma vederii lui, să scruteze mutre, să prindă gesturi şi atitudini.“ (Ioan Slavici)

Dar cred că rostul acestor volume ar putea fi şi altul decît acela de a oferi cititorilor portrete autentice ale unor scriitori care s-au transformat, prin cosmetizare şcolară, în mituri plate, prea la îndemînă: am putea, în plus, să regîndim conţinutul manualelor de literatura română. Paginile dedicate autorilor studiaţi ar putea scăpa de griul formulelor comune, facile, şi-ar căpăta culorile bogate şi nuanţate ale unor modele substanţiale, „în carne şi oase“, libere de orice ornamentică livrescă.

Maria Iordănescu este psiholog.