Organizaţia care nu (ne) învaţă nimic nou
Ştiu, desigur, că pentru a obţine fonduri europene, orice proiect trebuie să respecte anumite norme, general valabile în toate ţările europene: spre exemplu, norme de redactare, de configurare limpede a proiectului, de construcţie a scopurilor propuse sau a rezultatelor aşteptate etc.
Am văzut nenumărate astfel de proiecte, am participat la punerea lor pe hîrtie sau în practică. Şi de fiecare dată am rămas visătoare în faţa formulărilor care se lăţesc în ditamai dosare şi care lasă în urma lor efecte soporifice, chiar şi pentru cei mai entuziasmaţi dintre iniţiatori.
Mi-a picat de curînd în mînă o broşură care descrie, într-un limbaj aproape indescifrabil, o iniţiativă, altfel generoasă, inteligentă, utilă, verosimilă, a sistemului universitar din România.
Este vorba de un obiectiv extrem de important, pe care învăţămîntul românesc ar fi trebuit de mult să şi-l asume: acela ca programa şcolară, structurile educative, formarea cadrelor didactice să fie mai bine conectate la piaţa muncii. Cu alte cuvinte, să contribuie cu mai mult sîrg şi mai multă competenţă la integrarea profesională a elevilor şi a studenţilor.
Care este titlul proiectului care-şi propune să îndeplinească acest străvechi deziderat? În formula POSDRU, el sună astfel: „Întărirea învăţămîntului superior orientat spre competenţe“. Cum sună obiectivul, în acelaşi limbaj sucit? „Creşterea calităţii formării competenţelor profesionale într-o concepţie europeană, prin întărirea răspunderii faţă de formarea competenţelor profesionale în învăţămîntul universitar românesc a tuturor celor implicaţi (...), avînd drept consecinţă întărirea procesului de transformare a universităţii într-o organizaţie care învaţă continuu, capabilă să se adapteze cerinţelor societăţii bazate pe cunoaştere.“ În faţa unei asemenea aserţiuni, întrebările dau în clocot: de ce, de pildă, răspunderea faţă de formarea competenţelor este o concepţie esenţial europeană? Americanii oare îşi bazează educaţia pe iresponsabili? Mai apoi, n-ar trebui, cumva, ca „procesul de transformare a universităţii într-o organizaţie care învaţă“ să aibă drept consecinţă „creşterea calităţii...“, şi nu invers? Las la o parte stahanovismul „întăririi“ perpetue – un soi de ideal academic „culturist“.
Broşura continuă cu sfaturi multiple despre cum să transformi universitatea într-o „organizaţie clasică“ şi, încă, într-una „care învaţă“ (învaţă ea însăşi sau îi învaţă pe alţii?): „membrii unei organizaţii care învaţă au o viziune comună. Aceasta înseamnă că într-o universitate care învaţă, scopurile personale se dezvoltă sincronizat cu scopurile şi viziunea universităţii.“ (Citatul se pare că aparţine unui guru al culturii organizaţionale, american, desigur, dar aş fi putut să jur că face parte din programul celui de-al XIV-lea congres al PCR sau din descrierea făcută de un entomolog rînduielilor dintr-un muşuroi de furnici.) Şi cum facem noi asta? Prin „cinci discipline de învăţat: măiestrie personală, modele mentale, viziune împărtăşită, învăţare în echipă, gîndire la nivel de sistem.“ Pare a fi vorba mai curînd de un atelier de lăcătuşerie, şi nu despre o şcoală superioară.
Ştiu, mi se va spune, există limbaj de specialitate, mai puţin accesibil neiniţiaţilor. Mi se va mai spune că, dacă vrei fonduri europene, n-ai ce face, nu le poţi accesa vorbind precum Creangă sau Eminescu, ci folosind un limbaj standardizat, lesne de înţeles din orice parte a Europei ai veni. Şi totuşi, ideea că o universitate – adică o instituţie care va livra profesori, medici, filozofi, scriitori, actori, avocaţi, arhitecţi – vrea să „se revigoreze“, schimbînd aerul prăfuit al tranziţiei postcomuniste, cu aerul îmbîcsit al corporaţiilor, nu pare a stîrni optimismul.
Maria Iordănescu este psiholog.
