Chipuri ale corupţiei în şcoala românească
O învăţătoare de la Şcoala nr. 10 din Bucureşti a fost filmată, fără ştirea ei, pe cînd cerea bani părinţilor pentru cadouri. Bani foarte mulţi. Comentariile în jurul acestui caz au pendulat între resemnare – „Ştim, asta se întîmplă din vremea comunismului, dascălii primesc cadouri şi fonduri suplimentare, este un fenomen, nu un caz izolat“, şi indignare – naivă, în cel mai bun caz, ipocrită, în cel mai rău: „Cum e posibil aşa ceva în şcoala românească?!“
La prima vedere, întîmplarea pare a avea atributele obişnuite, sordide, ale oricăror servicii plătite (prost) din banii statului: şpagă, cadouri, solicitări ilegale etc. În fapt, însă, cazul mi se pare că descrie perfect, în termeni clari, un fenomen mult mai grav, mai găunos decît cel al „micilor atenţii“ sau al „recunoştinţei interesate“: pe cel al corupţiei. Al corupţiei maligne, care a cuprins societatea românească, pînă în straturile ei cele mai profunde şi mai inocente. Am cîteva bune motive să cred că răul s-a malignizat. Iată cîteva dintre ele:
1. Şantajul. Învăţătoarea a solicitat bani, ameninţîndu-i pe părinţi, mai mult sau mai puţin voalat, că dacă vor să îşi păstreze locul în şcoală, trebuie să dea bani sau cadouri consistente. (Soţul învăţătoarei a insistat că un loc la o şcoală „de fiţe“ nu se obţine chiar aşa, cu una, cu două. Mă întreb ce înseamnă şcoală de stat „de“ fiţe? Au altă programă, mai bine construită? Au alţi profesori, mai bine instruiţi? Au grupuri sanitare mai curate sau laboratoare mai perfomante?)
2. Legitimarea corupţiei. Încercarea, gîngavă şi incultă, de altfel, de a „normaliza“ un act profund imoral şi ilegal: de la a oferi cadouri ca gest de recunoştinţă pentru activitatea depusă de dascăl, la impunerea unei taxe pentru cadouri, taxe care nu au legătură nici cu posibilităţile materiale ale părinţilor, nici cu recunoştinţa faţă de profesori, ci doar cu afaceri private, e cale lungă, profund ilegitimă. Citez din discursul învăţătoarei: „Eu v-am întrebat: v-aţi organizat? Este în politica românească, balcanică, de sărbători să se ofere.“ (E adevărat, mici atenţii, cadouri, bani, pile existau şi pe vremea comunismului. Dar procesul de oferit – primit era cumva ţinut sub obroc. Participanţii aveau conştiinţa comiterii a ceva măcar imoral, dacă nu ilegal, şi se comportau ca atare: mai cu jenă, mai cu grijă la potenţiali martori, mai cu teamă.)
3. Limbajul suburban. Felul absolut jignitor în care li se adresează învăţătoarea părinţilor: „Astea-s cadourile voastre? Atît? Am sunat. Mai vine ceva, nu mai vine. Atît vă reprezintă? Voi nu sînteţi cartofi, nu sînteţi oi să vă învăţ. La Şcoala 11, ei dau cîte 100 de euro de Crăciun. (…) Nici cînd aveam clasă de ţigani nu aveam aşa cadouri.“ Din declaraţiile unui părinte la un post de televiziune au ieşit la iveală şi alte epitete cu care părinţii au fost „împovăraţi“: cretini, nesimţiţi etc.
Ştiu bine că nu este un caz nici pe de-parte unic. Şi că el se petrece nu numai într-o şcoală centrală din Bucureşti, ci şi în cele de la periferie sau din provincie, în licee, în facultăţi şi în inspectorate. Am stat de vorbă cu nenumăraţi părinţi încovoiaţi de pretenţiile dascălilor, cu tineri absolvenţi, cocoşaţi de marile atenţii pe care trebuie să le acorde pentru un amărît de post de suplinitor, cu dascăli merituoşi care nici nu visau să intre în cancelariile universităţilor, fără să dea şpagă consistentă.
Pe de altă parte, cunosc destui dascăli profesionişti. Extrem de buni. Impecabili din punct de vedere moral, pedagogic. Din păcate, vocea lor nu se aude niciodată. Mă gîndesc că ei ar trebui să fie primii indignaţi, primii supăraţi pe corupţia din învăţămînt. Ei ar trebui să fie primii sătui de faptul că învăţămîntul românesc ar fi socotit cel mai răsunător eşec al tranziţiei postdecembriste.
Maria Iordănescu este psiholog.
