Un model unic de dialog
E lesne de înţeles de ce Jurnalul de la Păltiniş a devenit o carte-simbol a rezistenţei prin cultură. Experienţa cîtorva intelectuali de seamă, petrecută pe „băncile şcolii“ construite de Constantin Noica, într-o cabană insalubră din munţii Sibiului, în mijlocul îngheţului comunist, a devenit deja legendă: povestită, răspovestită, citită cu nostalgie, transmisă din generaţie în generaţie, comentată cu invidie, generozitate, umor sau dor.
Dar cel puţin la fel de important mi se pare şi epilogul Jurnalului... scrisorile în dialog, adunate în Epistolar. Publicarea consemnărilor zilnice ale vieţii păltinişene a iscat forfotă în lumea intelectuală românească: protagonişti ai Şcolii de la Păltiniş sau doar cititori ai isprăvilor lor au născut unul dintre cele mai impresionante dialoguri de care are parte cultura română.
Epistolarul este o carte pe care aş recomanda-o oricărui diriginte sau profesor, ca subiect de discuţie – şi de admiraţie – cu elevii lor. De ce spun asta? Pentru că ea dezvăluie un model unic de dialog civilizat, inteligent, fermecător, educat, cultivat în societatea românească. Scrisorile vorbesc despre impactul Şcolii de la Păltiniş, al personalităţii lui Constantin Noica asupra lumii culturale de la noi. Rîndurile cărţii scot la iveală emoţii, amintiri, recunoştinţă, admiraţie, eforturi, sacrificii, dar şi resentimente, tristeţi, neînţelegeri, judecăţi aspre, sentinţe nedrepte. În joc sînt mize mari: destine trăite sub ameninţarea Securităţii, ani măcinaţi în puşcăriile comuniste, drama de a alege între o emigrare lucrativă şi o viaţă românească păguboasă etc.
Mă gîndesc la cîte ar avea de învăţat, citind Epistolarul, un tînăr licean al anilor 2000, ani plini de vulgaritate, ignoranţă, talk-show-uri răcnite, dialoguri asurzitoare. Ar învăţa, de pildă, cum să construieşti un răspuns manierat, la o acuză nedreaptă, sau un argument logic, civilizat, în faţa unui gînd care te contrariază. Cum să te adresezi, binecrescut, cuiva pe care îl admiri sau cuiva pe care tocmai te pregăteşti să-l contrazici. Cum să scrii o scrisoare, cum să-ţi introduci ideile, cum să le sfîrşeşti. Ar mai avea de învăţat cum se iartă, cum se îngăduie, cum se trece cu vederea un acces de vanitate şi cum se admiră tandru şi se respectă neidolatrizînd. Tînărul licean ar mai avea de învăţat cum să glumească cuviincios, cum să ironizeze benign, cum să se amuze decent. Cum să nu te iei în serios prea mult sau cum, dimpotrivă, să iei în serios prietenia, solidaritatea, cuvîntul, partenerul de dialog.
Ai crede că, după 20 de ani de libertate, rostul Jurnalului... şi al Epistolarului nu mai poate fi decît acela de document, bun de pus în arhiva vieţii intelectuale sub dictatură. Mă îndoiesc, însă: în lumea asta dezmăţat de liberă, dacă tinerii ar afla de Şcoala de la Păltiniş, şi-ar dori-o din nou. Nu pentru cărţile pe care le-ar putea citi acolo şi oriunde, de fapt, nu pentru dezbaterile filozofice sau lecţiile de greacă. Ci pentru a afla ceva despre posibilul unei întîlniri miraculoase, care îţi schimbă destinul. Într-o lume liberă, dar cu un viitor confuz, generaţiile tinere au nevoie, mai mult ca oricînd, de un reper, de un model pe care să-l admire, care să îi oblige să facă ceva cu viaţa lor. Şi de un dialog civilizat.
Maria Iordănescu este psiholog.
