Şcoala noastră cea de toate zilele
În timpul anului şcolar, învăţămîntul românesc pare dominat de o tandră concordie, întreruptă, ici şi colo, de cîte un scandal provocat de violenţe, săli de clasă insalubre sau un drum periculos, de cîţiva kilometri, care trebuie parcurs de elevi către şcoală. În rest, părinţi, dascăli şi copii îşi văd liniştiţi de rutina şcolară.
Şi totuşi: nemulţumirile părinţilor, mai mult sau mai puţin justificate, la adresa învăţămîntului nostru, răbufnesc din toamnă pînă-n vară. Le aud mai mereu, în cele mai diverse medii: la serviciu, în staţiile de tramvai, în autobuze, în cafenele, părinţii se plîng mocnit de neregulile ivite zi de zi în relaţia cu şcoala. Conducerea şcolii presează părinţii să îşi trimită copiii la orele de religie, învăţătorii trimit părinţilor informări pline de greşeli de ortografie, dascăli cu reputaţie dubioasă se strecoară printre prescrpţiile nevolnice ale regulamentelor de ordine interioară sau chiar printre legile permisive ale statului, cadourile devin cvasiobligatorii la materiile aşa-zis importante, manualele conţin enunţuri indescifrabile chiar şi pentru un doctorand, vînzările de manuale şi de culegeri „obligatorii“ ating, pe alocuri, cifre miraculoase, materiile opţionale nu se fac după opţiunile elevilor sau ale părinţilor, ci după nevoile de salariu ale cîte unui profesor rămas „fără catedră“, metodele de predare sînt, în fapt, un lung monolog didactic, ţinut cu faţa la tablă, din care copiii nu pricep mai nimic etc. Părinţii au zeci de motive să fie nemulţumiţi de ceea ce se întîmplă în instituţiile destinate educaţiei.
Le ascult nemulţumirile şi mă întreb, de fapt, ce şanse au ca să le rezolve. În principiu, regulamentele emise de Ministerul Educaţiei dau părinţilor posibilitatea să reclame neregulile, abuzurile, neprofesionalismul cadrelor didactice. Ei pot face reclamaţii la conducerea instituţiei, la inspectorate şi, mai apoi, la Minister. De ce nu reclamă? Motivele par destul de solide: teamă, lehamite, neputinţă. Părinţii se tem că războiul cu învăţămîntul nu se duce numai între adulţi: într-un fel sau altul, copiii vor fi sancţionaţi pentru accesele de revoltă ale celor mari. În plus, sînt aşa de multe neregulile din şcoli, licee, facultăţi, că ele îl copleşesc pînă şi pe cel mai perseverent şi mai de bună-credinţă adult îngrijorat de soarta copilului său. Părinţii se simt neputincioşi în faţa structurii oţelite a sistemului de învăţămînt: cadrele didactice nu pot fi sancţionate decît cu mare greutate, după nesfîrşite anchete sterpe.
Ce sfat poţi să-i dai, în atare condiţii, unui părinte nemulţumit de serviciile oferite de sistemul şcolar de stat? Cîte de departe îi poţi spune că poate să meargă cu revolta lui, cînd ştii că motivele invocate pentru tăcerea sa sînt cît se poate de verosimile? Şi totuşi, între puţinele soluţii de a rezolva, cu paşi mici, problemele şcolii româneşti, cred că este şi aceea ca părinţii să oblige instituţiile de învăţămînt să menţină minime standarde profesionale şi morale. Cred că nemulţumirile spuse pe un ton cuviincios şi cu argumente raţionale pot schimba fie şi un mărunt comportament negativ. Pot împiedica tentaţiile unui abuz de autoritate. Pot obliga conducerea unei şcoli sau dascălul la un contact mai adecvat cu elevul său.
Părinţii nemulţumiţi de şcoala românească ar putea grăbi paşii către reformarea ei. Cu condiţia ca nemulţumirile lor să treacă de la stadiul dezamăgirii, la cel al întrebării: „Avem un învăţămînt prost, cum procedăm? Ce ne revine nouă în efortul de a îmbunătăţi lucrurile? Cum putem deveni vizibili şi incomozi pentru sistem?“
Maria Iordănescu este psiholog.
