Între şansă privată şi normalitate instituţională
Olimpicii români mai ajung, încă, pe prima pagină a ziarelor. Reuşesc, cumva, să mai aducă un pic de roz printre petele negre ale ştirilor despre bacalaureat, titularizări, abuzuri, indiferenţă, ignoranţă, stagnare.
Nu sînt puţini: în fiecare an, auzim de medaliile obţinute de ei la concursurile internaţionale de chimie, informatică, matematică, fizică, astronomie, sport şi cîte şi mai cîte. În interviuri, cei mai mulţi dintre ei povestesc despre familie, profesori excepţionali şi pasiune. Multă pasiune. Din poveştile lor, rar răzbat, însă, cuvinte de laudă la adresa „şcolii româneşti“.
Cineva mă întreba zilele trecute dacă astfel de succese nu pot fi trecute totuşi în „portofoliul“, aşa jerpelit cum este, al învăţămîntului autohton. „Cum se face că, deşi bombănim împotriva educaţiei din România, totuşi, există cîteva zeci de elevi care au rezultate incredibile în concursuri internaţionale grele, cu ştaif?“
La prima vedere, lucrurile pot fi privite şi aşa: la urma urmei, olimpicii învaţă după aceleaşi manuale ca toţi ceilalţi elevi, urmează aceeaşi programă şcolară, „beneficiază“ de efectele reformei bramburite de Ministerul Educaţiei, în aceeaşi măsură în care „beneficiază“ mai toţi şcolarii. Sînt instruiţi de profesori pregătiţi de aceeaşi şcoală românească de pedagogie ca majoritatea colegilor lor mai puţin premiaţi. Pe de altă parte, obţinerea unei medalii internaţionale se înscrie în zona „excepţionalităţii“: inteligenţa, talentul, pasiunea nu sînt atribute împărţite democratic; ele definesc destine individuale, pregătite să devină elite, vîrfurile societăţii, şi nu masa ei, iar rolul şcolii are mai curînd de-a face cu întreaga populaţie şcolară, nu numai cu vîrfurile ei. Aşa stînd lucrurile, putem bănui că procentele olimpicilor români se apropie sensibil, raportate la numărul de şcolari, de procentele ţărilor cu învăţămînt mai performant ca al nostru.
Mă întreb, totuşi, dacă şcoala românească are dreptul să se bucure laolaltă cu elevii merituoşi, excepţionali. Sigur, criteriul rezultatelor strălucite în străinătate este unul demn de luat în seamă cînd judeci global performanţa sistemului de învăţămînt românesc. Dar nu singurul şi nu cel mai important. Învăţămîntul românesc are lungi şi grele eşecuri cu grupul-ţintă pe care îl deserveşte: de pe băncile şcolilor ies, în proporţii covîrşitoare, tineri nepregătiţi, neinstruiţi, nealfabetizaţi. Facultăţile aduc profit societăţii mai curînd prin impozitele pe taxe de şcolarizare pe care le plătesc, decît prin profesioniştii pe care îi livrează. Numele liceelor ies în evidenţă, cel mai des, la ştirile despre corupţie, lipsa de autoritate a profesorilor, bătăi în ograda lor sau procente infime de promovare a bacaluareatului. Cu ochiul liber, se vede că învăţămîntul românesc nu e pregătit să-şi asume eşecurile. Dar mai straniu este că el nu e pregătit să-şi asume nici posibilele succese: nu există, pentru tinerii excepţionali, programe speciale, burse de susţinere, proiecte coerente de asimilare a lor pe piaţa muncii autohtone. (Un exemplu ar fi tinerii cu doctorate strălucite, care bat degeaba la uşile universităţilor pentru un post de profesor, remunerat, de altfel, atît cît să ofere mijloace de supravieţuire.)
Aşa stînd lucrurile, olimpicii români par a fi mai degrabă cazuri izolate, cu adevărat de excepţie, care au reuşit în ciuda învăţămîntului românesc. Iar ceea ce în alte ţări înseamnă normalitate, la ei a fost şansă: şansa unei familii care a avut posibilitatea să susţină financiar pregătirea lor suplimentară, şansa de a fi întîlnit un profesor talentat şi dedicat, şansa de a i se fi descoperit talentul la timp.
Maria Iordănescu este psiholog.
