Manualele şcolare dezbat problema patriotismului, înfăşurată în lungi şi lăcrimoase discursuri despre iubirea de ţară şi de moşie. Patriotismul înfăţişat de şcoală este unul manifestat cu pieptul deschis în faţa gloanţelor inamice, cu rugăminţi fierbinţi ca Dumnezeu să-i apere pe români, cu dragostea faţă de „frumuseţile patriei“.
Ce mai află copiii din minunata revistă de benzi desenate? Că pe părinţii lui Setilă – devenit Mîrza – îi cheamă Zura şi Seuthes, şi că regatul în care s-a născut era unul plin de aur, dar fără viaţă. Iar ca recompensă pentru interesul acordat revistei, copiilor li se oferă „un portret autorizat“ al „zeului Dragobete“, cu chipul lui Brad Pitt şi cu trupul mutilat de steroizi.
Mi se întîmplă, deseori, să observ minunăţiile peisajului bucureştean, atîtea cîte mai sînt, dar asta doar cînd mă aflu la înălţime: de la balconul etajului al treilea al blocului în care locuiesc, sau privind pe geamurile etajului opt, unde lucrez, ori de pe terasele suspendate ale vreunei cafenele.
Iniţiativa GDS-ului – aceea de a încerca să găsească soluţii pentru stoparea ilegalităţilor din sistemul de învăţămînt – este una extrem de curajoasă, dar şi una mare consumatoare de timp şi răbdare: dialogul intelectualilor îngrijoraţi de dezordinea din învăţămînt, cu Ministerul Educaţiei, pare a fi unul fără sfîrşit şi fără efect.
Într-o şcoală din Bucureştiul preocupat mai mult de locul clasei pregătitoare în organizarea învăţămîntului, decît de o reformă substanţială a lui, o profesoară de limbă română predă nuvela „Popa Tanda“ de Ioan Slavici. Predă şi diferenţa dintre schiţă şi nuvelă.
Un nou scandal al plagiatelor a apărut pe piaţa media autohtonă: zeci de lucrări de licenţă – ale unei facultăţi socotite de elită – sînt pur şi simplu trase la copiator. Coordonator al lucrărilor este însuşi decanul facultăţii. Justificarea lui este năucitoare: „aşa era cutuma“ în anul 2007, „cînd Legea Educaţiei nu prevedea încă sancţiuni drastice pentru plagiat“.
Revăzînd un film documentar, realizat de francezi, despre România anilor ’80 ai secolului trecut, primul lucru care mi-a atras atenţia a fost cenuşiul în care se îneca de-a dreptul lumea comunistă: ziduri gri, murdare, haine în culori ponosite, chipuri adumbrite, televiziune în alb-negru, veselii oropsite, tineri străvezii şi maturi istoviţi, tăceri deznădăjduite, iz de mucegai omniprezent.
În sfîrşit, dinspre presa noastră cea de toate zilele, uneori irespirabilă şi ilizibilă, vin şi două veşti bune: 1. o emisiune care a trecut de mult de limita bunului-simţ, a deontologiei jurnalistice sau a decenţei, a „reuşit“, în sfîrşit, să transforme bombănelile private ale telespectatorilor dezgustaţi, într-un protest semnificativ, răspîndit pe forumuri sau pe site-uri cu petiţii.
În urmă cu oarecare timp, administratorul site-ului www.didactic.ro a publicat unul dintre articolele mele, în care prezentam modele de „aşa nu“ din activitatea dascălilor. Reacţiile utilizatorilor au fost, cu mici excepţii, necruţătoare la adresa mea: văd doar lucrurile rele, oricine poate critica de la distanţă, profesorii se frămîntă, pun suflet.
Încerc să mă dumiresc, de ceva timp, fără succes, de ce organizarea grupei pregătitoare a bulversat două-trei generaţii de miniştri ai Educaţiei. Mai întîi, ministrul Funeriu a făcut cea mai riscantă mişcare, aceea a mutării clasei pregătitoare la şcoală. Riscantă şi defectuoasă: după cum scriam într-un articol, legea a fost dată fără consultarea părinţilor sau a sindicatelor.
Îi ştim copilăria destul de bine. Ne-a fost aproape, mie şi prietenilor mei, încă de la primii ei paşi în lume, şi putem depune mărturie că ne-a pus pe gînduri, ne-a înmuiat ţîfna şi ne-a îmblînzit apucăturile de oameni liberi abia născuţi.
Tinerii au azi soluţii la îndemînă, reţete gata făcute pentru aproape orice: ziare, cărţi, Internet se înghesuie toate să ofere lămuriri la orice neajuns, de la cum să scapi de acnee, la cum să găseşti un loc de muncă, de la cum să-ţi găsească partenerul ideal, la cum să obţii o bursă la universităţi străine, de la cum să fii fericit, la cum să te distrezi „maxim“.
Un cunoscut jurnalist român a afirmat, la un post de televiziune: „Nu Dan Diaconescu a otevizat România, ci România l-a otevizat pe Dan Diaconescu“. Cu alte cuvinte, dacă nu ar fi existat publicul nesăţios de mizerii, Dan Diaconescu nu ar fi existat.
Decesul unui cunoscut regizor român, cu o bogată filmografie pre şi postrevoluţionară, a declanşat o amplă dezbatere publică: au fost valoroase sau nu filmele lui? Merită recuperate filmele poliţiste cu iz comunist şi cele istorice, cu iz megaloman şi ideologic, sau ar trebui mai curînd să le excomunicăm ritos din biografia celor care le-au văzut?
În ţara care pare să fi luat toate măsurile de precauţie imaginabile, astfel încît copiii săi să se simtă protejaţi, douăzeci de copii cu vîrste cuprinse între 5 şi 10 ani au fost asasinaţi de un adolescent. Arma cu care el a înfăptuit crima a fost cumpărată în virtutea unui drept înscris în constituţia ţării: acela de a avea armă.
E nedrept ca pentru cadourile de Crăciun să avem la dispoziţie doar cîteva zile: am avea nevoie de ani întregi ca să cotrobăim printre zecile de mii de jucării, jocuri, păpuşi, maşinuţe, gadget-uri, cărţi care invadează oraşele ţării.
În articolul „Scriitori fără corp“ puneam în discuţie felul în care sînt prezentate personalităţile culturii române în şcoală: fie că sunt scriitori sau oameni de ştiinţă, ei sînt reduşi la o efigie solemnă, la un profil prelucrat bombastic, în clişee preţioase, goale de orice semnificaţie.
Am ales cîteva replici din discuţiile destul de încinse, purtate de profesori şi părinţi pe forumul Ministerului Educaţiei. Subiectul: „Asigurarea calităţii educaţiei“ (am păstrat ortografia şi punctuaţia autorilor).
Într-o emisiune de televiziune, doamna Ecaterina Andronescu, ministru al Educaţiei, a avut de răspuns la două întrebări importante: 1) De ce nu îi retrage titlul de doctor, obţinut fraudulos, lui Victor Ponta şi 2) Cum comentează acuzaţiile de plagiat care i-au fost aduse de un important ziar german.
Patruzeci de mii de copii sînt abandonaţi în spitalele României. Mulţi dintre ei au nevoie de tratamente şi intervenţii chirurgicale, care însă nu pot fi iniţiate pentru că doctorii au nevoie de acordul scris al tutorelui legal. Adică al părinţilor. Care sînt de negăsit.
Au apărut zilele acestea, la Editura Humanitas, într-o selecţie realizată de Dan C. Mihăilescu, scrisorile lui Caragiale. Cu ceva timp în urmă, a apărut, la aceeaşi editură, un audiobook cu texte jurnalistice, ale aceluiaşi autor. Nu-mi aduc aminte să le fi studiat la şcoală, nici pe unele, nici pe celelalte.
Cărţile de poveşti ale copilăriei noastre comuniste erau, cu cîteva mici excepţii, urîte, sărace, meschine: cu pagini gri, pe care cu greu puteai descifra literele, cu chipuri bucălate de fetiţe şi băieţi angajaţi, deja, în lupta pentru eradicarea inechităţii sociale, cu siluete incerte în culori dubioase ale unor prinţi şi prinţese scăpătate.
Glumim, de foarte multe ori, noi, adulţii, despre educaţia sexuală a copiilor noştri: avem impresia că ştiu mai multe decît noi, de la vîrste cu mult mai fragede decît acelea pe care le-am considera noi potrivite pentru a începe discuţiile despre sex.
În urmă cu doi ani, o învăţătoare a intrat în greva foamei pentru că drepturile salariale i-au fost încălcate. Guvernanţii de atunci, ca de altfel toţi cei din perioada postdecembristă, au făcut promisiuni mari angajaţilor la stat, deşi semnele crizei internaţionale erau mai mult decît evident
Ideea unui filozof român, prezentată la oră de maximă audienţă, de a da în judecată CNA-ul la CEDO, a avut palide ecouri în mass-media noastră. Nici nu-i de mirare: Ce televiziune din România ar putea spune cu mîna pe inimă că îşi doreşte un CNA care să funcţioneze, punînd între televiziuni şi telespectatorii săi limitele legii?
Temele pentru acasă şi ghiozdanul atîrnă în spinarea elevului român ca raniţa unui soldat plecat pe frontul unui război mondial. Tone de exerciţii şi de compuneri, zeci de caiete, manuale, culegeri, lecturi suplimentare pun viaţa de şcolar, dar şi de părinte de şcolar, sub semnul unei confruntări majore, pe viaţă şi pe moarte.
Un film, difuzat la ora 7 seara, pe unul dintre cele mai importante canale de televiziune: două familii petrec împreună Crăciunul, la o cabană. Copiii lor, cu vîrste cuprinse între 4 şi 12 ani, devin peste noapte criminali în serie. Vedem felul în care părinţii mor, răpuşi de mîinile însîngerate ale propriilor fii.
„Se vorbeşte prea mult despre responsabilităţile noastre, ca profesori, părinţi, şi prea puţin despre cele ale copiilor, elevilor“, se aud vocile adulţilor nemulţumiţi. „Dar ei n-au responsabilităţi? Ei nu au obligaţii, numai noi? Oare n-ar trebui să ştie şi de îndatoriri, nu numai de drepturi?“
M-am întrebat deseori ce anume l-a transformat pe Luciano Pavarotti – şi pe alţii ca el – într-un mare artist. Talentul? Nu e suficient: la urma urmei, păstrînd proporţiile, şi Costel Busuioc are talent şi a eşuat, la scurt timp după debutul promiţător, în spectacole de case de cultură comunale.
Prin felul în care sînt construite, manualele de religie ar trebui să nască nemulţumiri mai curînd în rîndul credincioşilor decît al ateilor: limbajul prăfuit, discursul anost, dădăceala obosită şi poveştile ameninţătoare îl pun pe gînduri pînă şi pe cel mai harnic şi devotat enoriaş care-şi înscrie copilul la cursurile de religie.
Un jurnalist e supărat foc pe tinerii patriei, mulţi, care au eşuat la examenul de bacalaureat. În editorialul său afirmă că generaţiile ieşite azi de pe băncile liceelor sînt viitorul rău al patriei: o generaţie fără cultură este o generaţie aflată neîncetat în proximitatea răului şi, deci, vulnerabilă la derapaje.
Momentul „perlelor de la bacalaureat“ este, în fiecare an, intens mediatizat şi savurat de întreaga naţiune: ziarele şi televiziunile aloca spaţii largi formulărilor inepte, cu haz sau fără, găsite în lucrările elevilor. Tineri dezinhibaţi povestesc cum n-au învăţat mai nimic peste vară, cum eşecul de la examen nu-i chiar o catastrofă.
Cu cîteva zile în urmă, TVR 3 a difuzat piesa de teatru Valiza cu fluturi, a cărei premieră a avut loc în anii ’70. Am încercat să ghicesc care a fost motivul pentru care telespectatorii au fost invitaţi să vadă această piesă. Subiectul? Unul tipic pentru anii fierbinţi ai comunismului.
De cîteva luni încoace, România pare o ţară formată numai din adulţi cu drept de vot. Noi, cei care ne-am exercitat dreptul naţional la da sau nu, ne comportăm ca şi cum patria ar aparţine mereu numai timpului prezent, un timp prelungit inadmisibil cu bălăcăreli în jurul referendumului. Dar ne comportăm, de asemenea, ca şi cum viitorul ne-ar aparţine la nesfîrşit.
Viaţa publică din România ultimelor luni seamănă cu o groapă de gunoi, în care se aruncă injurii, vorbe mucegăite, promisiuni false, adevăruri stătute. Dar nicicînd mizeria presei şi a rîvnitorilor ei nu mi s-a părut mai mare decît atunci cînd au dat de pămînt cu orice formă de respect pentru vieţile, şi morţile, celor puţini care s-ar putea numi modele.
O analiză rapidă a felului în care se exprimă ministrul Educației provoacă o persistentă depresie: mai întîi, „cred că“ introduce, fără să mai fie nevoie de vreo explicitare, un punct de vedere personal. Nu pot spune „din punctul de vedere al lui Gigi, (eu) cred că ar trebui să închidem subiectul“.
Elena a absolvit, înainte de 1989, Liceul pedagogic. A lucrat un an la o casă de copii, după care a intrat la Facultatea de limbi clasice. După ce a absolvit-o (după Revoluţie), cu note excepţionale, s-a angajat suplinitoare la o şcoală din periferia Bucureştiului.
Privind în urmă la cele întîmplate în ultimele săptămîni, vestea că 44% dintre tinerii ţării au luat bacalaureatul nu mai este o veste chiar aşa de proastă. Dimpotrivă: avînd de rezolvat subiecte stranii şi inutile, cu un sistem de învăţămînt apăsat de ineficienţă şi delăsare, tinerii patriei s-au descurcat chiar onorabil.
Rezultatele de la bacalaureatul de anul acesta, ca şi cele de anul trecut, au lăsat în urmă doar vociferări inutile, mari promisiuni pentru viitor şi mari reproşuri adresate guvernărilor anterioare. Soluţii, proiecte, programe – nici vorbă.
Bătălia adulţilor cu Internetul şi cu mass-media pare a fi pierdută: copiii noştri sînt la un click distanţă de orice informaţie pe care şi-o doresc şi de orice dialog pe care vor să-l înfiripe. Reţelele de socializare sînt mai tari decît orice întîlnire în parc sau la film, referatele în format electronic stau la îndemîna oricărui elev necăjit de tema la istorie sau geografie.
Într-o emisiune televizată, procesul şi condamnarea unui fost prim-ministru al României pentru fapte de corupţie au fost descrise ca făcînd parte din dramatica galerie a marilor procese politice comuniste.
În România ultimilor ani, educaţia pare a avea de dus poveri din ce în ce mai grele. Privesc cu compasiune către toţi cei implicaţi în formarea copiilor şi tinerilor – părinţi, dascăli, artişti, scriitori, angajaţi ai instituţiilor de cultură şi educaţie – şi văd cum sarcinile lor devin din ce în ce mai dificile, din ce în ce mai greu de pus în practică.
În „lumina“ ultimilor douăzeci de ani trecuţi peste învăţămîntul românesc, profilul ideal al ministrului Educaţiei pare din ce în ce mai greu de conturat: ştim mai degrabă cum nu trebuie să fie, şi nu cum să fie, ce să nu facă, şi mai puţin ce anume să facă. Ştim, cu alte cuvinte, ce nu vrem, nu şi ce vrem.
Cred că una dintre cele mai păguboase deprinderi pe care le dobîndesc cei care ajung în fruntea ierarhiilor de orice fel şi a rating-urilor din România este aceea de a-şi închipui că ştiu exact diagnosticul suferinţelor româneşti. Miniştri, şefi de televiziune, parlamentari, şefi de partide, toţi se înghesuie să dea verdicte.
Atunci cînd revista Dilema veche a anunţat introducerea abonamentului online, principala cerinţă a celor interesaţi să îl achite a fost aceea de a fi scutiţi de reclame. Sîntem mulţi, noi, cei din faţa calculatorului, pentru care cele 15 secunde de reclamă reprezintă o eternitate prăvălită între click-ul pe informaţia căutată şi răspunsul oferit de Internet.
Noul ministru al Educaţiei a avut de răspuns, urgent, la două întrebări „grele“: dacă elevii vor fi supravegheaţi şi anul acesta cu camere video la examenul de bacalaureat şi dacă subiectele vor fi mai „uşoare“. La prima întrebare, răspunsul a fost afirmativ, insistîndu-se asupra faptului că obiectivele camerei video nu vor mai fi fixate, ca în anii trecuţi, „pe geamuri şi uşi, ci pe elevi“.
Nu e nevoie de cine ştie ce studii şi analize complexe, ilustrate cu zeci de exemple fioroase, pentru a ajunge la concluzia că limba română e vorbită şi scrisă prost. Vorbim, mulţi dintre noi, în propria limbă ca nişte negustori exotici, trecuţi prin cursuri rapide de acomodare cu limba română.
Ultimele două propuneri ale noului Guvern se înscriu perfect într-un lung şir de numiri anterioare, păguboase. Prima dintre ele, o rectoriţă a unei universităţi particulare, nu a avut prea mult timp să-şi expună programul de reformă, ocupată fiind să înţeleagă că un program de două săptămîni la o universitate de prestigiu nu înseamnă că ai absolvit universitatea cu pricina.
Bombăn, de ceva timp, împotriva şcolii româneşti. Bombăn fiindcă mi se pare că reformarea ei se mişcă încet, pentru că instituţiile de învăţămînt bine dotate şi văruite sînt doar în centrele oraşelor mari, iar la periferia ţării pun în pericol viaţa copiilor, pentru că statul îi plăteşte prost pe cei care se ocupă de educaţia generaţiilor viitoare etc.
