Ce ne învaţă la şcoală?

Noul ministru al Educaţiei a avut de răspuns, urgent, la două întrebări „grele“: dacă elevii vor fi supravegheaţi şi anul acesta cu camere video la examenul de bacalaureat şi dacă subiectele vor fi mai „uşoare“. La prima întrebare, răspunsul a fost afirmativ, insistîndu-se asupra faptului că obiectivele camerei video nu vor mai fi fixate, ca în anii trecuţi, „pe geamuri şi uşi, ci pe elevi“. La a doua, răspunsul a fost negativ: subiectele sînt deja făcute, aprobate, parafate, dar la anul sigur va fi altfel.

Nu înţeleg de ce am avea nevoie de supraveghere video ca să ştim exact cum stăm cu învăţămîntul românesc din licee. Ştim de pe acum că elevii, în marea lor majoritate, nu vor reuşi să rezolve exerciţiile de pe foaia de testare. De unde? Din experienţa anilor trecuţi, din simulările naţionale, din uluiala profesorilor universitari confruntaţi cu valuri de studenţi pregătiţi precar. Avem, deci, o bună imagine a hibelor din sistemul de predare. O imagine, însă, care nu pune pe nimeni pe gînduri şi pe fapte. Doar pe vorbe. Anul trecut, după rezultatele proaste de la examenul, filmat, de bacalaureat, am tras doar concluzii zgomotoase despre tinerii care nu mai învaţă fiindcă au modele proaste, şi cam atît. Toamna şcolară ne-a prins din nou în faţa premiselor care anunţă un învăţămînt păgubos.

Apoi, optimismul ministrului privind posibilitatea schimbării subiectelor de examen într-un an este greu de susţinut. (Într-un interviu, a afirmat că este de acord ca subiectele să fie la fel de dificile ca anul trecut, „ca să vedem o radiografie clară“. Un examen care conţine subiecte dificile testează nivelul maxim de competenţă, specializat, şi nu pregătirea medie. Este ca şi cum, înaintea unui control anual, obişnuit, la medic, ai bea cinci litri de vodcă, ca să ai o „radiografie mai clară“ a ficatului după un „exerciţiu dificil“. Eu cred că ministrul Educaţiei ar putea obţine o imagine clară a pregătirii elevilor întrebînd un profesor de la orice facultate din ţară ce părere are despre generaţiile noi de studenţi, adică foşti liceeni care se presupune că au trecut cu brio de subiectele dificile şi care au ales să facă studii superioare, pe baza unor interese, dar şi aptitudini excepţionale. Domnul ministru va afla nenumărate exemple de studenţi la Limba română care nu ştiu să facă rezumate, deşi la bacalaureat au fost testaţi dacă ştiu despre „eul liric“, de studenţi la Arhitectură care nimeresc cu greu unghiul drept dintr-o figură geometrică, deşi în liceu au învăţat despre funcţii, limite şi derivate, de studenţi la Istorie care se pierd în faţa unei hărţi şcolare, deşi la simulările naţionale au avut întrebări despre „izvoare epigrafice“ şi „regatul Asăneştilor“.) Pentru a schimba subiectele e nevoie să schimbi programe, manuale, obiective şcolare, iar pentru asta ai nevoie de mai mult de un an. Problema subiectelor de bacalaureat nu este aceea că sînt dificile. Ci că ele testează competenţe şi informaţii inutilizabile, inadecvate, greu de introdus într-un program eficient, coerent de formare a elevului.

Învăţămîntul românesc are de răspuns la întrebări dificile, dar obligatorii pentru a-l scoate din zona neagră în care se află: ce tip de competenţe ar trebui formate şi, mai apoi, evaluate în şcoală? La ce-i vor folosi elevului informaţiile şi abilităţile dobîndite în sala de curs?

Deocamdată, învăţămîntul românesc pare mai curînd preocupat să demonstreze doar că elevul nu învaţă. Şi pentru asta e dispus să investească, generos, în aparate şi soft-uri de ultimă generaţie.

Maria Iordănescu este psiholog.