Scriitori fără corp

Au apărut zilele acestea, la Editura Humanitas, într-o selecţie realizată de Dan C. Mihăilescu, scrisorile lui Caragiale. Cu ceva timp în urmă, a apărut, la aceeaşi editură, un audiobook cu texte jurnalistice, ale aceluiaşi autor.

Nu-mi aduc aminte să le fi studiat la şcoală, nici pe unele, nici pe celelalte. Caragiale lăsat ca amintire de anii de liceu nu era decît un dramaturg care ironiza apucăturile rele ale burgheziei sau proasta educaţie oferită odraslelor de bogătaşi. Un dramaturg cocoţat pe un piedestal din marmură falsificată de clişee, superlative găunoase, teorii inepte, departe de mintea şi inima tînărului cititor. Caragiale cel descoperit, în anii de după Revoluţie, în corespondenţa cu prietenii sau în jurnalele vremii sale a căpătat contururile fireşti, verosimile, multicolore ale unui personaj de o ireductibilă bogăţie. Am descoperit tîrziu tristeţea şi disperările lui Caragiale. Îngrijorările lui şi lehamitea. Tandreţea şi responsabilitatea lui faţă de familie. Preocuparea pentru limba română. Îndrăgostirile, renunţările, vanităţile, meschinăriile, prieteniile, valorile lui. Doar astfel, dat jos de pe soclul vopsit în culori stridente, l-am putut preţui şi admira cu adevărat.

Din cîte ştiu, lucrurile nu s-au schimbat prea mult în felul în care marii autori români le sînt prezentaţi elevilor: Eminescu este „geniu“ şi „luceafăr“, Creangă a scris multe amintiri despre „copilul universal“, Alecsandri vorbeşte despre „vitejia ostaşilor români“, iar în opera lui Rebreanu, personajele se luptă pentru pămînt. Nimic despre vieţile lor adevărate. Nimic despre eforturi, bucurii, eşecuri, succese. Nimic despre poveştile reale din care s-au născut ficţiunile lor. Scriitorii români predaţi în şcoală par nişte personaje fantomă, ireale, împodobite cu epitete roz, îmbălsămate cu discursuri pompoase, sărbătorite cu panglici tricolore şi palpituri lăcrimoase. Chipurile lor devin de nerecunoscut fardate astfel, cu epitete groase, evlavioase. Iar operele lor, strînse în menghina discursurilor dăscălitoare, devin doar materiale didactice numai bune de insuflat virtuţi patriotice sterile sau de predat atributul adjectival.

Programele şcolare nu acordă biografiilor autorilor români prea mare importanţă. Nici scrierilor lor „necanonice“. Întîlnirea dintre ei şi elevi se reduce la inconsistenţa unei foi de hîrtie pe care sînt tipăriţi anii de viaţă şi titluri atent selectate din operele lor. Fără emoţie, fără întrebări, fără curiozităţi. Poetul, dramaturgul, prozatorul rămîne pentru şcolar doar un nume de manual, asociat, în cel mai bun caz, unei opere literare.

Unul dintre motivele pentru care autorii mari români nu rămîn în memoria tinerilor este tratarea lor drept simple nume fără corp. O lungă listă de învăţat pe de rost, în care Coşbuc, Alecsandri, pastel, metaforă, silabă, ritm, predicat nominal, Eminescu şi malul mării se amestecă ameţitor.

Poate că un poet protejat de Maiorescu, îndrăgostit de Veronica Micle şi furios pe Caragiale ar stîrni, printre elevi, un interes mai viu. Un dramaturg hărţuit pe nedrept de acuzaţii de plagiat ar căpăta contururi mai provocatoare în mintea şcolarilor. Un prozator nevoit să facă pactul cu puterea comunistă ca să-şi poată salva opera ar reuşi să-i pună, în mai mare măsură, pe gînduri pe cei aflaţi pe băncile şcolilor.

Deocamdată, şcoala românească şi programele ei nu reuşesc decît să împodobească, inutil, mormintele scriitorilor români. Ar trebui să se grăbească, mai curînd, să-i ţină în viaţă, în viaţa elevilor săi, cît nu vor fi uitaţi de tot.  

Maria Iordănescu este psiholog.