De ce mi-aş iubi ţara?

Participarea fragmentată a României la Salonul de carte de la Paris a lăsat în urmă o mulţime de comentarii despre patriotism, obligaţii, responsabilitate, politeţe etc.

Grupul de scriitori români care a refuzat invitaţia Franţei a adus în discuţie o serie de argumente care vizau lipsa de credibilitate şi profesionalism a Institutului Cultural Român, coinvitat al evenimentului: refuzul lor de a participa însemna, de fapt, refuzul de a accepta ca partener de dialog un institut a cărui conducere ridică mari semne de întrebare asupra legitimăţii alegerii ei, ca şi asupra seriozităţii proiectelor pe care vrea să le dezvolte.

De cealaltă parte, scriitorii români care au ales să participe la Salon au amintit faptul că rolul lor la Paris a fost acela de a reprezenta literatura română, şi nu o instituţie, şi că invitaţia unui stat străin de a participa şi de a promova imaginea României culturale ar trebui să creeze responsabilităţi, nu să nască vanităţi.

Dincolo de comentariile uneia sau alteia dintre părţi, rămîn totuşi nişte întrebări care mi se par extrem de serioase: care sînt limitele patriotismului? Ce este îndreptăţită – şi ce nu – să „ceară“ patria cetăţenilor săi? Ce responsabilităţi ai faţă de ţară şi ce obligaţii ai în faţa unei invitaţii venite de la instituţii prestigioase din străinătate? Întrebări care, cred eu, ar putea fi dezbătute cu mai mult interes, încă de pe băncile şcolii.

Manualele şcolare dezbat problema patriotismului, înfăşurată în lungi şi lăcrimoase discursuri despre iubirea de ţară şi de moşie. Patriotismul înfăţişat de şcoală este unul manifestat cu pieptul deschis în faţa gloanţelor inamice, cu rugăminţi fierbinţi ca Dumnezeu să-i apere pe români, cu dragostea faţă de „frumuseţile patriei“.

Dar despre patriotismul de zi cu zi, despre alegerile tale, care pot influenţa – în bine sau în rău – comunitatea în care trăieşti, despre ceea ce primeşti de la statul în care locuieşti şi ce eşti dator să dai înapoi, despre obligaţii cetăţeneşti şi drepturi individuale, despre performanţele profesionale şi responsabilităţile care decurg din statutul pe care l-ai obţinut prin eforturi proprii etc. – despre patriotism, deci, dar în vreme de pace, dialogurile din şcoală sînt foarte rare.

Mă gîndesc că, în strînsă legătură cu patriotismul, ar mai fi de vorbit şi despre emigrare şi motivele ei; despre formele de protest pe care le poţi adopta cînd statul îşi face de cap pe spinarea cetăţenilor săi; despre cum e mai benefic să vorbeşti despre România în afara graniţelor ei – eludînd adevărul şi sperînd ca forurile europene să nu ne certe sau, dimpotrivă, reliefîndu-i derapajele şi sperînd ca ţările cu vechi democraţii să ne ajute să revenim pe calea firească; despre patriotismul la vîrste mici şi patriotismul în dictatură etc. N-am nici o îndoială că astfel de subiecte, propuse tinerilor, ar putea avea ca efect dezbateri interesante, păreri proaspete, nezdrenţuite de resentimente şi vanităţi, momente mai profunde de reflecţie, despre legătura care se formează între ei şi ţara lor.

Aş vrea, deci, să-i întreb pe tinerii din faţa mea: ce motive ţi-ar mai rămîne să-ţi iubeşti ţara în care te-ai născut, devenită, între timp, ţara în care nu mai poţi respira?

Maria Iordănescu este psiholog.